eşti pe cale de dispariţie

 

sunt o femeie de mare succes. sunt o vedetă absolută. sunt foarte la modă. şi asta nu se-ntâmplă de ieri de azi. pentru că sunt o supravieţuitoare. apar pe coperţile revistelor glossy de mulţi ani. şi tot nu m-am demodat. nu ratez nici o ocazie să apar foarte în faţă cât mai în faţă şi să-mi spun părerea. adevărul e că în momentul în care apar eu la televizor oamenii îşi dau telefon şi spun uită-te repede pe şaorma tv că iar a apărut aia şi vorbeşte despre tinereţea veşnică. sau spun dacă n-ai văzut-o p-aia uită-te mâine că se dă-n reluare şi a vorbit despre feng şui. realizatorii de emisiuni mă vor chema mereu să-mi expun ideile preţioase despre cum ar trebui tu să trăieşti şi despre ce ar trebui să faci ca să-ţi fie bine. pot vorbi ore-n şir fără să spun absolut nimic. ore în care tu mă vei privi fascinat. sau fascinată. după caz. ce nu înţelegi tu din mine e că e foarte greu să fii în fruntea bucatelor. a fost greu să ajung în fruntea bucatelor şi a fost şi mai greu să rămân acolo. am făcut şi compromisuri despre care o să-ţi povestesc într-o emisiune viitoare. o să te fac praf cu sinceritatea mea contrafăcută. dacă eşti femeie o să vrei să mă imiţi în toate. dar probabil că deja o faci. dacă eşti bărbat o să vrei să mă ai. adică să mă atingi să mă pipăi să-ţi bagi degetele în mine. fantezia ta maximă este că-ţi iau sexul în gură. probabil că m-ai avut deja. m-ai lipit cu fundul de parbrizul tirului tău sau m-ai afişat pe ecranul telefonului tău mobil sau pe desktopul laptopului tău. mă rog. nu ştiu care-ţi sunt posibilităţile financiare. în marea majoritate a cazurilor eu sunt posterul ăla îngălbenit din dulăpiorul tău de metal. ăla în care-ţi pui hainele pătate de ulei industrial ca să te bagi sub maşina mea şi să verifici că totul e-n ordine cu ţeava mea de eşapament. trebuie doar să verifici. n-ai ce să repari. dacă o să constaţi că maşina mea are nevoie de reparaţii ea va fi înlocuită imediat cu alta mult mai de ultimă oră. emisiile mele sunt ideale. în orice formă ar fi ele. aşa că n-ai ce să repari la maşina mea. sau la viaţa mea. şi oricum la viaţa mea n-ai acces. nu mă poţi atinge. poţi să mângâi hârtia de ziar şi poţi să lingi sticla televizorului dar relaţia noastră se va opri aici. o să-ncerci să-mi faci o poză cu telefonul tău mobil de ocazie. o să vrei s-o arăţi cumnatului tău ca să te dai mare că ai respirat acelaşi aer cu mine. mai bine nu-ncerca. bodyguard-ul meu îţi va face un semn discret şi tu vei şti că e mai bine să renunţi. telefonul meu mobil nu are cameră video. pentru că eu sunt unul dintre primii oameni din ţara asta care a înţeles că nu poţi să ai un telefon bun şi o cameră bună în acelaşi aparat. ori una ori alta. aşa că am în torpedou un aparat de 16.000 de euro cu care mai fotografiez din când în când chestii. o să scot un album de artă fotografică într-o bună zi. iar în geanta louis vuitton am un telefon din ăla pe care s-au bătut toţi la new york mai deunăzi. numai că al meu e ediţie limitată. şi n-am stat la vreo coadă ca să-l iau. l-am primit pur şi simplu. ştiu că te şochez atunci când apar la vreun teleton leucemia şi-mi scot la licitaţie maşina de anul trecut în favoarea săracilor bolnavi. sau atunci când declar că cea mai gravă problemă a momentului este discriminarea faţă de blonde care sunt pe nedrept luate la mişto în mii de bancuri. îmi vopsesc părul într-o nuanţă aurie doar pentru o zi. mâine va apărea altă cauză nobilă pentru care să lupt. toate astea sunt manevre pe care le gândesc atent. ele nu-s doar nişte mofturi întâmplătoare. scopul meu precis e ca tu să te uiţi la mine şi să nu înţelegi unde începe şi unde se termină logica acţiunilor mele. scopul meu e ca tu să mă consideri ubicuă. pentru că te invadez din toate părţile şi pe orice cale. e normal să fii şocat atunci când mă vezi înconjurată de cei mai în vogă fotografi care mă imortalizează în timp ce inaugurez nu ştiu ce şantier cocoţată pe umerii unor muncitori plini de noroi. a doua zi eşti şi mai şocat pentru că mă vezi la o petrecere dedicată exclusiv vip-urilor la care tu n-ai putea avea acces nici ca să strângi scobitorile pe care le-am lăsat în farfurioară după ce am gustat somonul. există câţiva oameni care se ocupă de imaginea mea. oameni care răspund la telefon în locul meu. oameni care-mi perfectează contractele de publicitate. oameni care-mi programează şedinţele foto. oameni care stau lângă expertul în photoshop ca să-i arate ce poze rămân în pictorial şi care din ele trebuiesc retuşate. acum oamenii ăştia mi-au vândut un pont. e o şmecherie de ultimă oră. un peşte gras pe care nu trebuie să-l las să scape. am cel mai serios motiv să apar în următoarele treizeci de talk-show-uri difuzate la oră de maximă audienţă. trebuie să salvez planeta pământ. hai să ne unim forţele. tu şi cu mine. tot ce trebuie să faci tu e să stai în faţa televizorului cu o bere în mână. restul îl fac eu. hai. ai încredere.

 

(publicată în revista Eva. 2007.)

 

moartea lui casanova

 

casanova iese ca o furtună din palat şi trece prin grădina de trandafiri. parfumul florilor îl ameţeşte puţin. se opreşte o clipă şi se clatină pe picioare. apoi imaginea ţigăncii i se formează în creier şi i se proiectează pe retină. ţiganca nu miroase deloc a trandafiri. memoria lui scotoceşte fulgerător printre sute şi mii de sexuri feminine umede şi reuşeşte să identifice sexul ţigăncii şi să-i reconstituie aroma. ţiganca miroase a fructe tăvălite prin ţărână şi miere. casanova revine abrupt din reverie şi porneşte mai departe şi pe faţa lui se citeşte disperarea. trebuie. trebuie. trebuie s-o găsesc. trebuie. trebuie. casanova aleargă pe câmp şi ajunge la marginea pădurii. vede urmele focului pe care l-au făcut ţiganii în noaptea trecută. în rest linişte. nimeni. un ţăran trece temător pe lângă casanova. îl priveşte cu respect şi umilinţă şi-şi strânge coasa-n mâini. casanova nu-l vede. casanova e furibund. brusc sesizează prezenţa ţăranului şi face câţiva paşi până la el şi-l apucă de guler şi în secunda următoare îl îmbrăţişează de-a binelea pentru că se agaţă cu disperare de ţăran ca să nu cadă şi picioarele i s-au muiat de tot şi inima îi pulsează dureros valuri de sânge fierbinte şi de-abia poate să îngaime la urechea ţăranului. unde sunt ţiganii. unde-au plecat. ţăranul începe să tremure şi el şi lasă să-i cadă coasa din mână ca să nu-l rănească pe boier şi nu ştie ce să răspundă şi simte că viaţa lui e în mare pericol şi simte că viaţa lui atârnă de răspunsul care-i va ieşi pe gură şi ţăranul nu ştie să mintă pentru că n-a crescut la palat şi-atunci brusc începe să plângă şi cade-n genunchi în faţa lui casanova şi geme încet îndură-te de mine boierule nu mă omorî boierule am copii acasă boierule şi casanova îşi simte inima dureroasă şi tâmplele zvâcninde şi-şi bălăbăne mâinile în aer dar nu mai găseşte nici un punct de sprijin pentru că ţăranul a-ngenuncheat şi se agaţă cu disperare de cizmele lui şi-atunci casanova se prăbuşeşte fără vlagă şi-şi pierde cunoştinţa. ţăranul stă o clipă nedumerit şi apoi îşi face câteva cruci şi-l ridică-n braţe pe casanova. iar casanova atârnă greu pentru că e un bărbat în toată puterea cuvântului. un bărbat care atârnă în braţele ţăranului ca o păpuşă dezarticulată. ţăranul îşi cară povara până la palat şi acolo toate slugile îi ies în cale şi-l apucă pe casanova cel inconştient de braţe şi de picioare şi-l duc în palat. şi ţăranul e luat de valul de argaţi şi intră cu opincile lui murdare pe luciul marmurei din sălile palatului dar nimeni nu are timp să observe sacrilegiul şi blasfemia pentru că toată suflarea e speriată de starea lui casanova pe care l-au lungit deja pe un pat cu aşternuturi de mătase. şi ţăranul îşi frânge mâinile şi nu-şi poate lua ochii de la boier şi ţăranul îşi dă seama că boierul e grav bolnav şi-n clipa următoare casanova deschide puţin ochii şi-l zăreşte pe ţăran şi degetul lui arătător se ridică încet şi ţinteşte ca o acuză mută spre ţăran şi atunci toate privirile slugilor se întorc spre cel la care arată degetul şi ţăranul se uită cu groază la feţele încruntate care-l fixează şi din gură îi cad cuvintele nu eu. nu eu. eu nu i-am făcut nimic. şi acum iată că degetul se încovoaie şi-i face semn să se apropie. ţăranul şovăie şi apoi merge spre pat ca un miel la tăiere. s-a făcut linişte şi slugile se uită mirate la ţăranul care îngenunchează lângă patul boierului. casanova simte că moare şi ştie că moare şi ochii lui se umezesc brusc la gândul că va părăsi această lume fără să mai simtă aroma de fructe tăvălite prin ţărână şi miere. şi casanova îşi întoarce încet capul spre ţăran şi deschide gura şi rosteşte încet şi rar. găseşte-o. găseşte-o şi spune-i că n-am mai putut să respir fără să-i simt respiraţia. spune-i că am băut din izvorul dintre picioarele ei şi că acum apa nu-mi mai ajunge. spune-i că mâinile mele nu mai pot atinge nimic din ceea ce nu e ea. spune-i că limba mea s-a uscat în aşteptarea cărnii ei care n-a mai venit. spune-i că transpiraţia ei a curs în mine şi mi-a lăsat cicatrici în vene. spune-i. casanova întoarce capul spre slugile lui. daţi-i un cal. apoi închide ochii şi o lacrimă mare cât o boabă de strugure i se prelinge de la colţul ochiului până în ureche. ţăranul se uită la boier şi-şi frânge mâinile. nu ştie ce să facă. un servitor îi face semn să-l urmeze. ţăranul iese din camera în care casanova moare şi în dreptul uşii se mai întoarce o dată ca să-l privească pe omul bolnav de dragoste. brusc casanova inspiră adânc şi toate slugile rămân nemişcate şi-şi aţintesc ochii asupra lui şi toţi ştiu ce înseamnă asta şi mâinile lui casanova strâng aşternuturile de mătase albă şi sângele fuge din mâinile care strâng aşternuturile şi mâinile se fac albe ca aşternuturile şi apoi trupul lui casanova se linişteşte şi mâinile slăbesc strânsoarea şi spiritul lui casanova se ridică din trup şi-şi ia zborul afară din palat şi traversează ameţitor câmpii şi dealuri cu păduri şi planează razant deasupra căruţei cu coviltir şi se aşează indiferent lângă ţigancă. ţiganca simte vântul care s-a iscat de nicăieri şi care i-a răvăşit părul. stă pe vine la trei paşi de căruţă şi face pipi. casanova o priveşte cu un zâmbet înţelegător şi o lasă să termine ce a început. iar apoi se străduieşte să-i prindă privirea şi nu reuşeşte şi-şi dă seama că e-n van aşa că dă din umeri şi se gândeşte asta e. eu tot o să-i spun ce am de spus. şi casanova îşi drege vocea şi-i spune ţigăncii. vezi că o să te caute un mesager din partea mea. să nu crezi ce-o să-ţi spună. sunt doar cuvinte potrivite pe care le folosesc de obicei ca să sucesc capul femeilor slabe de înger.

 

(opere cumplite. volumul unu. Editura Humanitas. 2009.)

despărțirea

 

îţi cade-n cap ca un trăznet şi te loveşte cu o forţă indescriptibilă te loveşte cu o forţă indestructibilă şi degeaba te legeni pe picioare ca un om beat şi te rezemi de toţi pereţii şi de toţi stâlpii care-ţi ies în cale pentru că-ţi vine să plângi prin toţi porii şi-ţi vine să faci lucruri pe care nu le-ai gândit până acum eşti pur şi simplu un mort viu fie că vrei sau nu vrei să accepţi asta şi gândurile tale nu-ţi mai aparţin cu toate că n-ai gândit atât de mult niciodată de fapt încerci să gândeşti şi faci eforturi inutile să te aduni de pe jos dar tot ce poţi gândi e ea ea ea şi nimic altceva şi trupul tău şi carnea ta zbiară numele ei şi-ţi cer s-o aduci înapoi şi toate întrebările idioate care conţin de ce-ai plecat şi de ce nu mă mai vrei toate întrebările astea năvălesc ca un tsunami în creierul tău care procesează şi procesează şi procesează toate informaţiile contradictorii pe care sufletul tău mutilat i le serveşte cu o viteză ameţitoare şi la un moment dat creierul zice stop şi o mare albă se aşează ca o ceaţă peste toată mintea ta care refuză să mai analizeze şi care refuză să mai caute o cale s-o aducă pe ea înapoi mintea ta nu vrea decât să se relaxeze şi-atunci începe nebunia adevărată pentru că-ţi închipui o mie de lucruri care nu mai există şi lucrurile astea existau bine mersi până mai adineauri şi-n încercarea ta de a supravieţui le retrăieşti cu privirea pierdută în tavan cu privirea fixată de pânza de păianjen de la colţul tavanului şi încerci să gândeşti pânză de păianjen pânză de păianjen pânză de păianjen şi pânza de păianjen se transformă încet şi se topeşte în ea ea ea şi nimic altceva pentru că ea e peste tot şi n-ai să scapi de ea atâta vreme cât accepţi că fără-ndoială ea e vrăjitoare şi că delirul tău mut de-acum n-are altă explicaţie logică dar apoi îţi aminteşti că eşti îndrăgostit şi că logica n-are ce căuta-n îndrăgosteală şi faci efortul supraomenesc de a redeveni un om întreg pentru că te agăţi de fărâma de judecată care crezi tu că ţi-a mai rămas şi-ţi spui sunt un om inteligent şi îmi dau seama că asta e cel mai groaznic şi cel mai sublim moment pe care mi-l dă femeia asta şi greşeala de a mă fi lăsat dus de val şi greşeala de a mă fi îndrăgostit de ea până la prostie şi asta nu poate să dureze pentru că n-am să supravieţuiesc prea mult în ritmul ăsta şi vreau să scap de lanţurile astea şi trebuie să găsesc o cale să scap pentru că sunt un om inteligent sunt un om inteligent sunt o pânză de păianjen ea ea ea şi evident că nu reuşeşti absolut nimic şi te-ntorci exact în punctul de unde-ai plecat şi încerci să te ridici din pat ca să nu mai vezi pânza aia de păianjen şi toate gesturile şi toate mişcările tale sunt atât de nesigure şi mirarea incredibilă care apare brusc la gândul exprimat într-o întrebare simplă cum e posibil ca ceilalţi oameni să nu înţeleagă durerea mea şi cum e posibil ca pe ceilalţi oameni să nu-i doară în locurile în care pe mine mă doare pentru că ai senzaţia că dorul ăsta care te sfâşie în mii de bucăţi ar trebui să se întindă ca o râie peste tot oraşul şi peste toţi ceilalţi oameni care trec pe lângă tine nepăsători sau resemnaţi în faţa propriilor lor probleme în timp ce ţie-ţi vine să muşti din cer şi să te cerţi continuu cu soarta şi-ţi vine să ţipi la soartă până când o să se trezească din somn şi-o să se-ndure de tine şi-o să facă cea mai tare magie şi-o s-o aducă înapoi pe ea ea ea cu tot cu pânza de păianjen dintre picioarele ei şi cu tot ce e ea ea ea şi cu tot ce mai aveai de descoperit încă la ea ea ea pentru că mai erau multe de descoperit şi tu ştii asta pentru că timpul petrecut lângă ea pare acum atât de scurt parcă ai fi trăit secunde lângă ea acum că ea nu mai e şi încerci să contabilizezi clipele în care ai stat cu ea şi pe ea şi în ea şi constaţi că sunt multe şi încerci să le transformi în ore şi-n zile şi săptămâni şi paranoia te pune să te întrebi cât timp a fost ea plecată de lângă tine şi după aia începi să gândeşti concret oameni şi locuri şi situaţii şi vocea ei la telefon care parcă nu suna tocmai sincer şi demoni mici şi mulţi trag de fâşii din creierul tău şi te fac să te-ntrebi dacă în tot timpul ăsta ea a fost numai a ta sau poate că au existat şi alţii care ţi-au ţinut locul atunci când ea era departe de tine atunci când gândul că gândurile ei te gândesc doar pe tine te lăsa să te culci şi să dormi liniştit şi-acum dorul ăsta care e doar chimie organică pentru că da sunt un om inteligent şi ştiu că până şi pânza aia de păianjen din tavan e doar chimie şi ştiu că tot ce ne-nconjoară e chimie şi chimia trupului meu ordonă acum ca trupul ei să vină şi s-o transforme-n fizică şi vrei să dormi dar carnea te doare şi-ţi spui uite probabil că exact aşa simt drogaţii ăia care sunt închişi într-o cameră cu ziduri moi ca să se lovească de toate zidurile până când se liniştesc probabil că şi ăsta e un sevraj şi evident ca om inteligent te-ntrebi cam cât ar putea să dureze un asemenea sevraj cam cât adică zile sau săptămâni sau luni sau ani și oboseala te învinge de-abia spre dimineaţă atunci când tu încă îţi faci calcule şi numeri lunile care vor să vină şi trec cu adevărat zile şi luni şi ani în care tu reuşeşti să trezeşti de dimineaţă şi zile şi luni şi ani în care gesturile tale redevin fireşti încetul cu încetul şi zile şi luni şi ani în care înveţi din nou să mergi şi să respiri şi să vorbeşti şi după zile şi luni şi ani vine o zi în care te loveşti de ea pe stradă şi toată durerea s-a atenuat de mult pentru că din toată durerea a rămas o amintire simpatică aşa un fel de ce bine ne distram noi în armată şi te uiţi la ea şi-i numeri ridurile noi şi aproape că nu-ţi vine să crezi că ea e ea ea ea pentru care ai suferit ca un câine uitat în viscol şi-i studiezi părul care i-a fost scurtat de o foarfecă nepricepută şi hainele care-i sunt parcă mai aşezate şi încerci să ghiceşti toată istoria ei de după tine şi în timp ce o studiezi atent îi zâmbeşti şi mimezi un entuziasm exagerat care-ţi scade pe măsură ce-o descoperi pe ea cea nouă pe ea care nu mai e ea ea ea ci e o oarecare ea pierdută în mulţime o ea pierdută acum zile şi luni şi ani şi suspendată în clipa aia unică de suferinţă veritabilă şi e limpede că vă schimbaţi numerele de telefon şi vă promiteţi să vă sunaţi cât de curând şi fiecare dintre voi ştie ce e în mintea celuilalt şi fiecare dintre voi ştie că celălalt minte de-ngheaţă apele şi acum ea se-ndepărtează şi uite că se mai întoarce o dată şi-i faci cu mâna şi acum dă colţul pe aleea cealaltă şi-a dispărut şi te uiţi înspre locul unde ea a dispărut şi aştepţi ca ea ea ea să apară şi ştii că asta n-o să se-ntâmple şi cu toate astea mai aştepţi un minut cu toate că ştii că e degeaba şi de-abia după încă un minut te hotărăşti s-o iei din loc ca nu cumva să se prindă de tine vreun păianjen şi să-şi ţeasă pânza.

 

(opere cumplite. volumul unu. Editura Humanitas. 2009.)

Romantic Porno (fragment)

Unde ești, băi, om din lună. Omul din lună, my ass. Ia să vedem. Ies tiptil din memoria nebunei și zbor ca Superman, în zilele lui bune. Îl caut pe Moonwalker. O să-l găsesc și în gaură de şarpe veninos. Ia uite-l. Iese dintr-un hotel de patru stele. Se suie în maşină. A închis portiera și nici nu și-a dat seama că m-am instalat și eu, pe locul mortului. Auzi, locul mortului. Ce expresie tâmpită. Să-mi pun centura, sex-simbolule? Nu mă aude. Sau se preface că nu mă aude. Îşi duce mâna la buzunar şi aude fâşâitul plasticului care înveleşte ermetic un prezervativ. Bravo, megastarule. Îmi place de tine, ești prudent. Hai că știu ce e-n capul tău. Vrei să fii sigur că ziua de azi e doar o zi oarecare și nicidecum începutul unei frumoase prietenii, aşa e? Mă aprobă fără să-mi dea nicio atenție, pentru că scoate pătrăţelul de plastic din buzunar şi îl priveşte atent. Vede scris exp 01-12-2014. Mâna se închide protector şi bagă pătrăţelul în buzunar. Porneşte maşina şi conduce atent pe câteva străduţe. Apoi intră pe şosea. Mă uit pe GPS și văd că avem de mers cam douăzeci de kilometri. Conduce atent. Vitezometrul nu sare de şaizeci de kilometri la oră. Un biciclist fără far sau un beţiv pot apărea de oriunde. Când nu te aştepţi. Dă drumul la CD-player. Massive Attack îşi adună repede instrumentele de pe jos şi continuă Unfinished sympathy, exact din locul în care s-au oprit ultima oară. E mișto asta. Bravo. Mai ales pentru condus noaptea. La ieşirea din oraş, felinarele dispar ca şi cum le-ar fi furat cineva. Poate că le-a furat cineva. Singurele lumini care arată unde-i stânga şi care-i dreapta sunt cele ale farurilor maşinii. Unde-i luna. Nicăieri. Pădure în dreapta, pădure în stânga. Auzi, băi, Gagarin, unde-i mă, luna? Cine-a furat-o mă, în noaptea asta? Ar trebui să știi, că doar ești om din lună. Nu cred că mă aude. Pot să spun orice, e chiar reconfortant, e o schimbare binevenită, m-a băgat în depresie nebuna aia. Cred că asta e greșeala mea, empatizez prea tare cu personajele mele.

Şoseaua e pustie. Apasă faza lungă şi farurile sapă un jet lung de lumină în întunericul total. Conduce încet şi ochii lui urmăresc atent linia albă din centrul şoselei. În oglinda retrovizoare apar alte faruri. Şi farurile astea se apropie cu viteză crescândă.

Un şmecher.

Instinctiv, mişcă volanul un centimetru mai spre dreapta. Farurile din oglindă se măresc și se apropie ameninţător. Un bolid trece pe lângă noi, iar Gagarin modifică puterea farurilor și trece la faza scurtă. Bolidul luminează tunelul de pomi prin care trece, apoi se pierde în depărtare. Vruuum. Dispare după o curbă, la vreun kilometru distanță. Capătul şoselei e iar invizibil. Gagarin continuă să se târască fără să-şi piardă calmul. Şi gândul lui îi consolează lipsa de curaj.

Mai bine-ajung puţin mai târziu. Dar ajung în viaţă.

Trece un minut, alergând pe lângă mașină, cu o reclamă luminoasă pe cap.

Monotonia peisajului începe să se confunde cu monotonia melodiei din boxe. Gagarin apasă acceleraţia fără să-şi dea seama. Se uită la vitezometru. Acul s-a suit la 80 km-h. Piciorul i se relaxează uşor şi acul coboară la 60 km-h. Şi iar mă plictisesc. Auzi, Gagarin, tu vezi, mă, că nu ți-am pus niciun nume în romanul ăsta? Te oftici? Pe bune, uite, eu fac mișto de tine în toate felurile, și tu rămâi cool ca un sfinx. Ești sonat la cap sau ce? Cum îți place mai mult să-ți zic? Actorul sau Omul din lună? Ca să știu cum să merg mai departe. Sau Pescarul? Îți place, mă, Pescarul? Mm? Dai la pește? Nimic. Nicio tresărire. Nu i se mișcă niciun mușchi pe fața aia fotogenică. Probabil că se crede într-un film. Aha, deci nu vorbești cu mine. Bine, Gagarin, lasă că vezi tu imediat. O să vezi tu ce pot eu să fac. Mare personaj de roman mi-am mai găsit şi eu. Un căcăcios care conduce ca o femeie speriată de bombe.

Mai trec câteva minute care ne depășesc, trăgând după ele o platformă uriașă, pe care stă un melc supra-dimensionat.

Mda. Parcă stăm pe loc, băi om din lună ce eşti.

Gagarin se uită la drum. Brusc, câteva cuvinte îi cad din gură. Nu-mi place să conduc noaptea. Mă uit la el și aștept să mai spună ceva. Tace.

Ştiu, frate. Dar e boring, ca să zic așa. Hai să te scot din amorțeala asta. Fii atent acuma.

Brusc, alte faruri apar în spatele nostru. Gagarin se uită în oglinda retrovizoare. Apoi se uită la drumul din față. Apoi iar în oglindă. Îi aud materia cenuşie cum face crrr crrr crrr. Mintea lui calculează rapid. Aproximează viteza cu care se deplasează vitezomanul din spate.

Are cam o sută la oră.

Lumina farurilor creşte. Acum vitezomanul îl depăşeşte, iar el apasă brusc acceleraţia şi acul de pe bord tresaltă ca trezit din somn. 70. 80. 90. 100. Intră rapid în ritmul vitezomanului, care gonește la cincizeci de metri în faţa noastră şi ne deschide drumul.

Așa, frate, așa. Ia uite ce bărbat accelerat. Aşa te vreau.

Și-a recăpătat siguranţa de sine. I s-a ridicat puţin şi bărbia aia perfectă. Îi văd protuberanţa. Acum nu mai orbecăie în necunoscut. Are un sclav, care îi luminează calea cu lămpaşul. Acul vitezometrului a ajuns la 120 km-h şi el se simte din ce în ce mai sigur pe comenzile mașinii.

Șaizeci înmulţit cu doi, egal o sută douăzeci, asta înseamnă că merg de două ori mai repede.

Patru kilometri de întuneric trec foarte repede acum, iar el vede câinele, dar nu apucă să ducă informaţia la creier şi creierul lui nu apucă să înţeleagă câine, pentru că în următoarea jumătate de fracţiune de secundă, câinele se izbeşte de maşina în viteză care îl spulberă. Creierul ţipă ceva spre piciorul drept, care se mută imediat de pe acceleraţie pe frână, şi cauciucurile scrâşnesc şi acul vitezometrului cade lin de la 120km-h la 60km-h, iar mâinile încep să-i tremure pe volan, şi creierul lui spune au au au au au au au, şi deocamdată nu e în stare să materializeze un gând mai amplu, încetineşte progresiv şi ajunge să ruleze stins cu douăzeci de kilometri la oră, şi mâinile lui strâng tare volanul ca şi cum ar vrea să-l rupă şi-şi simte mâinile dureroase pentru că inima le loveşte mereu cu încă un val de sânge şi vede asfaltul din faţa maşinii şi asfaltul aleargă foarte încet şi încontinuu spre maşină şi asfaltul dispare încontinuu sub botul maşinii, care rulează acum apatică, pentru că vitezometrul arată 10km-h, şi ochii lui văd curgerea fluidă a asfaltului, dar pe retina lui e fixată o singură imagine, care e cea a trupului zdrobit al câinelui care semăna cu o vulpe.

Da. Semăna cu o vulpe.

În jumătatatea aia de fracţiune de secundă, ochii lui au reuşit să înţeleagă forma şi culoarea câinelui, iar imaginea câinelui devine mai puternică şi mai clară cu fiecare secundă care trece, şi asfaltul se transformă într-o cascadă lină şi monotonă care curge constant şi ajunge să devină doar fundalul unui stop-cadru, al cărui personaj principal e câinele. Sau vulpea.

Era vulpe sau era câine.

Ca şi cum ar conta pentru cineva. Vede sufletul câinelui, zburând calm pe lângă maşină şi automat apasă butonul care închide geamul. I s-a făcut frig. Ciudat. E încă vară. N-ar trebui să-i fie frig la douăzeci de grade. Dar eu îi văd pielea de pe mână, pe care sute de puncte mici i-au apărut din senin. Asfaltul se luminează mai tare sub lumina felinarelor care au apărut de nicăieri. Aici le-or fi pus hoţii ăia la loc. Vede indicatorul care îi spune că trebuie să vireze la stânga, dacă vrea să ajungă între coapsele nebunei. Dar nu mai vrea nimic în clipa asta. Vrea doar să nu-şi mai simtă inima bătând să-i spargă pieptul. Vrea doar să-şi poată folosi mâinile, fără ca ele să tremure neîncetat. Un indicator îi arată că ar trebui să ruleze cu cinci kilometri la oră, iar el se uită la vitezometru şi-şi dă seama că respectă întocmai legea scrisă pe tăbliţa rotundă. Pe dreapta, apar literele de neon care anunţă numele hotelului. În stânga literelor sunt trei stele de neon. În dreapta literelor sunt încă trei stele de neon. Ia uite. Şase stele. Le-am mai văzut eu pe undeva, mai devreme. Te-ai scos, bătrâne. Probabil că ăştia-ţi fac masaj cu miere şi cu ciocolată. Nu m-a auzit. E tot în lumea lui, acolo. În lumea celor cu mâini tremurânde. Intră în parcarea hotelului şi opreşte motorul maşinii. Ascultă liniştea. Deschide portiera şi iar ascultă liniştea. Noua linişte e puţin bruiată de activitatea nocturnă a câtorva mii de gâze, nepăsătoare în faţa morţii recente a câinelui. Parcarea e aproape pustie. Cred că e un  lucru normal la sfârşit de sezon. Coboară din maşină şi trânteşte portiera. Apasă butonul de pe cheie şi aude zgomotul care anunţă că toate portierele maşinii sunt blocate. He he. M-a închis înăuntru. Credea că poate să scape de mine. Aici sunt, moşule. Am şperaclu cu toate combinaţiile, puiule. Merge spre hotel. Se face că nu mă aude. Mă ţin după el. Ia să văd şi eu, neamule, un hotel de şase stele. Pereţii parterului sunt de sticlă. Omul care a coborât din lună observă holul mare al hotelului. Recepţionerul stă tolănit pe o canapea şi se uită la fotbaliştii care aleargă pe ecranul televizorului agăţat pe perete. Recepţionerul nu e singur. Trei bărbaţi tineri şi graşi stau pe canapeaua și pe fotoliile din hol şi privesc spre acelaşi ecran şi spre aceiaşi fotbalişti în culori. Toţi cei patru bărbaţi comentează mişcările fotbaliştilor şi nu-l văd pe omul care se opreşte la un metru de uşa de sticlă. Îşi scoate celularul şi apelează numărul nebunei. Nebuna răspunde imediat. La ce etaj ai zis, întreabă omul, împingând cu degetele în abţibildul lipit de uşa de sticlă. Pe abţibild scrie push. La unu, spune nebuna, sugrumată de emoţie. Apoi înghite în sec şi îngaimă ai venit. Eşti aici. Iar omul mormăie da. Deschide uşa că urc acuma. Simte cum privirile curioase ale celor patru microbişti îl scanează de sus până jos. Și-a acoperit urechea stângă cu mâna care ţine celularul. Ştie că cei patru bărbaţi nu-i pot vedea clar faţa. N-au cum să-i desluşească fizionomia. Aşa că nici unul dintre ei n-o să spună bă. Io l-am văzut pă ăsta într-o revistă. Ieri. E doar un turist anonim. E nimeni cu acte. A trecut prea repede prin hol. Recepţionerul nici n-a avut timp să-și dea seama că ar fi fost îndreptăţit să-l întrebe unde merge. Ba nu. Ar fi avut chiar obligaţia să facă asta. Dar turistul anonim a dispărut deja pe scări. Recepţionerul îşi întoarce iarăşi ochii spre ecran, şi prin ochii lui trece o umbră de dezamăgire. Ca şi cum şi-ar înţelege propria poziţie şi mediocritate în lumea înconjurătoare. Apoi umbra asta dispare, în timp ce ochii recepţionerului văd cu încetinitorul reluarea unei faze spectaculoase, filmată în high definition. Iar eu trec pe lângă el şi-i spun ai încercat să te remarci. E bine. Bravo ţie. Îmi pare rău. Dar nu eşti decât un figurant. Mă uit şi la ceilalţi trei burtoşi. Iar voi sunteţi chiar invizibili. Ruşine. Puteaţi să ieșiți puțin în față, dar aţi pierdut momentul. Hai. Go back to your lousy little life. Toţi patru se holbează la mine ca la maşini străine. Probabil că nici unul dintre ei nu ştie engleză. N-am timp să-i învăţ, fiindcă am totuşi nişte protagonişti în plină desfăşurare a acţiunii.

O zbughesc pe scări. Sunt treizeci de trepte. Dar eu le urc dintr-un salt şi îl ajung din urmă pe turistul meu căzut din lună. Nebuna stă în pragul uşii deschise. Cred că e foarte aproape de infarct. Turistul-cosmonaut merge hotărât spre uşă şi intră în apartament, în timp ce nebuna se retrage uşor. Apoi nebuna îmi închide uşa în nas şi o încuie. Mă fac mic-mic ca o monedă de un cent şi subţire ca o foiţă de ţigară şi intru pe gaura cheii. Turistul a redevenit actor. Vede patul şi se trânteşte pe el. Îşi freacă ochii. Fruntea. Nasul. Apoi mâinile lui se relaxează încet  şi el rămâne nemișcat, privind drept înainte. Nu vede obiectele din cameră. Se uită prin ele. Rosteşte încet şi clar am omorât un câine. Nebuna a rămas în picioare şi tot ce poate gândi e a venit şi e aici. Acum aude cu întârziere şi procesează cuvintele am omorât un câine, iar mintea ei nu le găseşte sensul. Cuvintele astea nu au vreun rost în decorul ăsta şi în momentul ăsta. Cuvintele astea sunt din alt film. Nebuna vrea să înţeleagă şi nu poate. Rămâne nemişcată lângă tocul uşii care dă spre hol. Actorul din lună privește drept în faţa lui, iar ochii lui se uită nicăieri, în timp ce nebuna şi-l imaginează omorând în bătaie un câine mic şi neputincios. Cu pumnii şi cu picioarele. Câinele e tare neajutorat. Un chihuahua sau ceva prin zona asta de bibelou de pus pe mileu. Câinele nici nu se mai vede, pentru că el l-a zdrobit, l-a făcut una cu pământul. Iar nebuna nu înţelege de ce el a trebuit să-l omoare. Nu înţelege dacă în spatele cuvintelor lui există vreun mesaj ascuns. Poate că există.

M-am îndrăgostit de un bărbat care omoară câini. Poate că o să-mi ceară să omor şi eu câini. Poate că asta îi place lui. Poate că asta e fantezia lui ascunsă. Iese noaptea pe străzi şi omoară câini. Poate că o să îmi ceară să-l ajut atunci când omoară câini. Am s-o fac. Am să fac orice îmi cere.

Actorul ucigaș întoarce privirea peste umăr şi se uită lung la nebună. Pare că  de-abia acum o descoperă.

A. Erai şi tu aici. Cine-oi mai fi şi tu.

Nebuna nu poate să scoată nici un sunet. Ştie că, dacă o să înceapă o frază, o să se bâlbâie şi n-o s-o poată duce la capăt.

Braţele ucigaşului de câini pe trupul meu.

Câteva secunde trec repede prin cameră, ștergându-și mâinile de sânge.

Omul din lună care a omorât un câine se lasă încet pe spate. Închide ochii.

Nu ştiu de ce sunt aici. Nu ştiu de ce trebuie să mă culc cu femeia asta. Nu ştiu de ce am vrut asta. Nu cred că am nevoie acum de asta.

Gândul se clonează şi revine obsedant în alte şi alte forme, şi el simte şi ştie că femeia speriată care a rămas în hol se uită la el. Își ține ochii închiși, dar ştie că femeia e chiar acolo şi ştie că femeia stă exact în poziţia în care el o simte şi o ştie, pentru că muţenia ei vorbeşte de la sine şi îi trădează teama care i-a înstăpânit fiinţa. Nebuna e foarte derutată. Nu mai înţelege ce vrea de la ea omul ăsta din lună. Omul ăsta care omoară câini pe pământ. Omul ăsta pe care-l iubeşte cu o patimă de negăsit în romanele uitate în tren sau în telenovelele uitate în secunda în care începe publicitatea. Nu mai ştie nici măcar ce vrea ea de la omul ăsta.

Vreau să plece. Și vreau să mă gândesc la el aşa cum îl ştiu eu, aşa cum mi-l ştiu doar eu şi aşa cum îl vreau eu să fie.

Nu ştie dacă să intre sau nu în dormitorul în care ucigaşul de câini stă întins pe pat. Bărbatul ăsta tocmai a ucis un câine. Poate fi o ameninţare pentru viaţa ei. Apoi în mintea ei apare un gând pur. Un gând care sună cristalin. Ca o cutiuță muzicală din camera unui băiețel de cinci ani. Din aia care cântă la infinit Fur Elise, dacă ai răbdare să-i întorci arcul la infinit.

La ce bun viaţa asta, dacă nu-i dai voie ucigaşului de câini să te îmbrăţişeze şi să-ţi frământe trupul cu mâinile lui pătate de sânge proaspăt.

Intră în dormitor şi se aşează timid lângă bărbatul care stă cu o mână lungită pe lângă corp, în timp ce cu cealaltă îşi masează fruntea. Vede cum pieptul bărbatului se ridică şi se coboară uşor. Îi simte respiraţia. Are un gând negru.

Cuţit.

Da. Un cuţit ar putea schimba asta. Un cuţit ar putea schimba tot. Un cuţit înfipt în sternul bărbatului ar anula monotonia ritmului respiraţiei lui. Iar bărbatul ucigaş de câini întinde brusc spre ea mâna inertă şi spune scurt hai încoace. Cuţitul se dizolvă într-un minuscul foc de artificii. Nebuna ezită doar câteva clipe. Apoi se cuibăreşte la pieptul ucigaşului din lună, a cărui mână dreaptă o îmbrăţişează protector. Mâna stângă nu vrea să participe la actul de tandreţe. Mâna stângă rămâne pe fruntea bărbatului şi-i masează în continuare cele câteva riduri orizontale. Iar mâna dreaptă începe să mângâie uşor umărul nebunei. Mângâierea conţine o detaşare perfectă. Gestul e aproape mecanic. Robotic. Porii nebunei se înfioară şi mintea ei nu-şi poate explica forţa care o subjugă, în ciuda faptului că ea înţelege că mâna o mângâie mecanic robotic, iar fiorul îi zguduie subtil toată fiinţa, şi carnea ei răspunde prezent în mii de locuri ascunse, şi toate locurile trimit săgeţi scurte care converg şi se întâlnesc în centrul plexului solar, iar de acolo coboară lin spre vaginul ei care se umezeşte brusc şi spre anusul ei care devine inflamat şi dureros şi nebuna nu mai gândeşte nimic în timp ce capul ei se lasă într-o parte şi buzele ei caută gura bărbatului ucigaş de câini. Bărbatul simte răsuflarea nebunei aproape de bărbia lui şi imediat capul lui se înalţă şi evită contactul intim, în timp ce împinge trupul femeii spre în jos, reuşind astfel să o facă mai mică în ochii lui şi în ochii ei. Nebuna ar vrea să riposteze, dar gândurile ei nu mai sunt gânduri acum. Gândurile ei sunt doar lavă fierbinte care-i curge printre picioare. Mintea ei păstrează totuşi o fărâmă de luciditate, care o ajută să înţeleagă mesajul evident. Aşa că nebuna nu mai comentează gestul bărbatului în nici un fel şi se supune. Mâna ei găseşte repede sexul deja tare al ucigaşului de câini şi mâna ei începe să mângâie sexul care palpită şi care vrea să rupă ţesătura pantalonilor de in. Omul din lună uită câinele. Uită toate întrebările fără răspuns la care ar trebui să răspundă. Nu se mai simte ucigaş de câini, pentru că acum nu mai există niciun câine pe planetă. Simte cum sexul lui o domină pe femeia de lângă el şi brusc, femeia asta nu mai e inutilă ca până mai adineauri şi brusc, femeia asta capătă o logică şi o întrebuinţare şi mâna lui stângă pleacă de la frunte şi coboară spre buzunarul de la spate al pantalonilor. Mâna stângă scoate prezervativul pătrat, în timp ce mâna lui dreaptă se desprinde brutal de gâtul femeii şi cele două mâini se întâlnesc şi-şi unesc forţele ca să rupă împreună ambalajul protector, şi mâna dreaptă scoate bucata de plastic alunecos, şi mâna stângă aruncă ambalajul inutil, şi mâna dreaptă ţine prezervativul între două degete, în timp ce toate celelalte opt degete se luptă cu pantalonii de in şi reuşesc să-i îndepărteze, şi apoi tot trupul lui se mişcă  şi îşi modifică poziţia, iar plasticul protector îşi găseşte locul potrivit. Apoi mâinile apucă trupul nebunei şi îl întorc fără menajamente pe burtă. Nebuna nu poate să riposteze. E doar o păpuşă fără putere în mâinile unui ucigaş de câini. Mâinile se luptă cu fusta scurtă şi apoi rup chiloţii simbolici. Mâna dreaptă îşi întoarce căuşul palmei spre cer, şi din cer cad zece mililitri de salivă. Pe care mâna îi prinde cu dexteritate. Apoi mâna se apropie şi umezeşte redundant sexul deja ud al nebunei. Mâna stângă apare complice. Ambele mâini deschid larg fesele nebunei, în timp ce sexul bărbatului care ucide fără milă câini intră brusc şi total în vaginul cald. Iar apoi fiecare rămâne cu gândurile lui. Sau ce-a mai rămas din ele. Gândurile sunt acum mii de minuscule şocuri electrice care provoacă tot atâtea scurtcircuite în cele două creiere care le gândesc.

Trec câteva minute, care-și acoperă ochii cu mâinile, discret.

Bărbatul care a ucis un câine sau mai mulţi se încordează şi geme, în timp ce femeia cea nebună urlă mut un singur gând imaterial şi deloc concret şi atât de neclar, încât nici măcar ea nu e în stare să apuce gândul ăsta şi să-l privească drept în faţă.

A căzut peste mine. Răsuflarea lui pe ceafa mea. Greutatea trupului lui pe spatele meu. Sunt a ta. Respiră. Respiră. Respiră. Unu doi trei patru unu doi trei patru nouă zece unşpe doişpe. Unde sunt. Sunt aici. E aici.

Greutatea dispare brusc, pentru că bărbatul s-a ridicat. Nebuna respiră în continuare, în timp ce stă cu ochii închişi şi aude zgomotul apei care curge în baie. Încearcă să prelungească clipa asta, care trece în ralanti, ținând în mâini o inimă roșie, de cauciuc, învelită într-un prezervativ folosit.

El e acolo. În baie. La doar câţiva metri de mine.

Nebuna vrea să transforme clipa asta în altceva. Vrea s-o prefacă în ore şi zile şi ani şi sute de ani, în care să nu se întâmple nimic, în afară de tot ce se întâmplă chiar acum. Atât de simplu şi atât de banal. Secundele astea repetate la infinit. Într-o buclă temporală fără ieşire. Ea stă pe burtă în penumbra unei camere străine. El e în baie şi trupul lui e stropit de apă caldă şi curată. Şi totul curge la infinit.

Asta e tot ce vreau. Asta e tot ce cer. Nimic mai mult. Nu-mi mai trebuie altceva.

Călătoria în altă dimensiune se întrerupe. Bărbatul iese din baie şi începe să-şi caute hainele. Timpul se comprimă. Acum e deja îmbrăcat. Stă sprijinit de tocul uşii dormitorului şi o priveşte. Nebuna se întoarce şi-l priveşte şi vede că nu are ce vedea, pentru că faţa bărbatului e complet neagră. Lumina din hol e în spatele lui şi întunericul din dormitor îi ascunde trăsăturile. Iar nebuna nu trebuie să-i vadă faţa ca să ştie ce gândeşte. Bărbatul ucigaş de câini e la urma urmei doar un actor. Iar actorii sunt, prin natura meseriei lor, atât de expresivi. Limbajul trupului bărbatului e atât de coerent. Felul în care umărul lui sprijină tocul uşii emană atâta plictiseală, atâta răceală. Poate că cea mai evidentă e oboseala. Nebuna renunţă să mai analizeze silueta fără chip care o priveşte şi se dă jos din pat. Pare docilă. Trece cu ochii în pământ pe lângă bărbatul care cu siguranţă repetă vreun rol de personaj misterios, din moment ce fixează în continuare patul gol şi nu spune nimic, şi în timp ce trece pe lângă el, nebuna spune vin imediat, şi în timp ce intră în baie şi dă drumul la duş, cele două cuvinte capătă ecou, şi nebuna se aude de o sută de ori spunând vin imediat vin imediat vin imediat, şi printre zeci de litri de apă care curg pe trupul ei prin sita deasă a duşului, cuvintele se aud clar din nou şi din nou şi din nou, iar omul care a ucis un câine stă în continuare sprijinit de tocul uşii şi aude şi el în acelaşi ecou exact aceleaşi cuvinte, iar cuvintele se repetă din nou şi din nou și din nou, şi brusc, omul îşi schimbă poziţia  şi mâna lui dreaptă intră în buzunarul drept de la pantaloni şi degetele lui simt metalul rece al cheii de la maşină.

Pleacă.

Rămâne nemişcat, hipnotizat de gândul eliberator.

Trec zece secunde și fiecare dintre ele ține în mână un mănunchi de dinamită, cu fitilul aprins.

Omul care a trimis un câine în lună se mișcă și acţionează ca un automat, în timp ce-şi dă seama ce e pe cale să facă şi în timp ce-şi dă seama că n-a mai făcut niciodată aşa ceva. Apa din baie se aude curgând şi vin imediat a murit şi pleacă a preluat şefia, şi ochii lui caută rapid prin cameră vreun obiect care îi aparţine şi care nu trebuie să fie uitat în camera asta de hotel, şi apoi el trece cu paşi moi pe lângă uşa băii în care ecoul surd şi mut al gândului femeii spune vin imediat vin imediat vin imediat, şi gândul lui repetă pleacă pleacă pleacă, în timp ce deschide uşa şi iese din cameră şi o închide fără zgomot şi coboară scările şi trece pe lângă bărbaţii de la recepţie care nici nu-l mai bagă în seamă şi apasă butonul care deschide portierele maşinii şi pune cheia în contact şi pune schimbătorul de viteze în marşarier şi face câteva manevre precise şi apoi demarează fără grabă. Mâna lui se întinde şi apasă butonul on-off al CD-playerului, iar liniştea nopţii e curmată de Massive Attack, care cântă aceeaşi melodie îndeajuns de obsedantă ca să concureze cu pleacă pleacă pleacă, şi imediat un gând sec şi fără ecou îi spune am plecat, şi apoi tot ce rămâne e lumina farurilor şi o linişte interioară crescândă şi un sentiment de bine şi de pace totală.

(Romantic Porno. Editura Humanitas. 2011.)

tu citești în continuare

exact în clipa asta tu începi să citeşti o poveste scrisă de mine.

şi tot în clipa asta se mai întâmplă următoarele lucruri.

o fetiţă suflă în lumânările de pe tortul ei. azi împlineşte cinci ani. un licean face sex cu o femeie pe care a cunoscut-o acum o oră. un fotomodel în plină afirmare iese din baie şi păşeşte cu talpa goală pe un ciob ascuţit. un paparazzo stă la pândă într-o maşină aşteptând ca o vedetă tv să iasă dintr-o vilă din centru. un băieţel de patru ani doarme. un bebeluş de şase luni se uită mirat la caruselul de deasupra capului lui. tu citeşti în continuare. un brutar se spală pe mâini pregătindu-se să frământe coca. un dentist se plimbă pe holul maternităţii aşteptând ca soţia lui să nască un băiat. un paznic îşi scobeşte o măsea din care a rămas doar jumătate. un şofer de taxi caută un post de radio. un om politic geme pe closet şi stă arcuit sprijinindu-se cu mâinile de gresia băii. un gunoier mângâie încet clitorisul ud al soţiei lui. o prostituată se uită în telefonul mobil la poza copilului ei. un chelner se uită la un meci de fotbal înregistrat pe casetă video. o vedetă tv vorbeşte la telefon cu redactorul şef al unui tabloid de succes. redactorul îi spune să iasă chiar acum din casă pentru că totul e pregătit. o femeie de la ţară se uită cu teamă pe fereastra trenului care tocmai s-a oprit în gara bucureşti nord. o coafeză citeşte cu lacrimi în ochi ultima pagină dintr-un roman de dragoste. patronul unei fabrici de mezeluri aşteaptă ca amanta lui să răspundă la telefon ca să-i spună că totul s-a terminat. un om cu chelie traversează pe roşu. tu citeşti în continuare. trei studente joacă monopoly într-o cameră de cămin şi beau vin fiert cu scorţişoară. o femeie căsătorită acum trei luni îşi observă bărbatul prin uşa întredeschisă a băii. soţul ei se bărbiereşte atent. un chirurg plastic merge spre bucătărie ca să-şi ia un pahar cu lapte din frigider. un băiat de nouăşpe ani stă agăţat în corzi şi fixează colţul din dreapta al unui panou publicitar pe o clădire cu bulină roşie. o fată de bani gata îşi stoarce un coş din bărbie. un disc-jockey deschide sertarul unui scrin şi scoate din el trei prezervative. o actriţă de cincizeci de ani îşi studiază sânii în oglindă. un cerşetor intră într-un magazin non-stop ca să cumpere o pulpă de pui la rotisor. un halterofil plânge. o funcţionară la bancă îşi curăţă talpa dreaptă cu piatra ponce. tu citeşti în continuare. un bărbat cu cioc se uită la cer. o femeie blondă apasă pe butonul parter al unui lift vechi de şaizeci de ani. o femeie bătrână răsfoieşte un album cu fotografii îngălbenite. se opreşte asupra unei poze din care un bărbat cu mustaţă o priveşte sever.

un cutremur de pământ zguduie oraşul.

fetiţa se uită la mama ei care se repede şi o ia în braţe. liceanul ejaculează violent iar femeia de sub el ţipă. fotomodelul îşi lipeşte un plasture pe rana din talpă iar apoi cade moale pe covor. paparazzo-ul îşi scapă aparatul de fotografiat pe testicule. băieţelul de patru ani doarme cu gura deschisă. bebeluşul începe să plângă. brutarul se duce sub tocul uşii. dentistul îşi strânge la piept copilul nou-născut şi îngenunchează cu el în braţe făcând scut din spinarea lui pe care cad câteva firicele de tencuială. paznicul se înţeapă cu scobitoarea în gingie şi-şi rupe jumătatea de măsea care i-a mai rămas. şoferul de taxi dansează pe ritm de manele. omul politic cade în cap pe gresia băii. gunoierul îşi pierde brusc erecţia. prostituata se uită derutată în sus. chelnerul apucă spătarul canapelei şi-o răstoarnă peste el. vedeta tv se dezechilibrează şi cade pe trotuar. încearcă să se sprijine cu mâna de asfalt şi-şi fracturează trei falange. femeia de la ţară scapă o valiză imensă peste o doamnă de la oraş. coafeza mototoleşte în mâini romanul de dragoste. patronul fabricii de mezeluri urlă în telefon e cutremur iar amanta lui face exact la fel. omul cu chelie îşi acoperă capul cu mâinile. cele trei studente râd prosteşte şi scapă vinul din mâini. femeia căsătorită intră în baie şi se aruncă la pieptul bărbatului ei care s-a tăiat cu lama pe obraz. chirurgul plastic stă nemişcat în timp ce o picătură de lapte i se prelinge pe bărbie. tu citeşti în continuare. băiatul de nouăşpe ani se bălăngăne în coardele de alpinist şi se loveşte de bulina roşie. fata de bani gata strigă tatiiii. disc-jockey-ul face pipi pe el. actriţa cade pe podeaua băii şi se loveşte foarte tare în cot. cerşetorul încremeneşte cu gura plină de pui la rotisor. halterofilului i s-au uscat lacrimile. funcţionara stă în cadă şi-şi strânge genunchii la piept. bărbatul cu cioc se uită tot spre cer. femeia blondă apasă butoanele liftului vechi de şaizeci de ani şi bate cu pumnii în uşile de fier. bătrâna îl priveşte pe bărbatul cu mustaţă din fotografie. o lacrimă cade pe reverul hainei bărbatului din poză. hârtia fotografică învechită acţionează instantaneu ca o sugativă. o pată albicioasă rămâne în locul în care a căzut lacrima. tu te opreşti din citit şi dai pagina.

(opere cumplite. volumul unu. editura Humanitas. 2009.)