despărțirea

 

îţi cade-n cap ca un trăznet şi te loveşte cu o forţă indescriptibilă te loveşte cu o forţă indestructibilă şi degeaba te legeni pe picioare ca un om beat şi te rezemi de toţi pereţii şi de toţi stâlpii care-ţi ies în cale pentru că-ţi vine să plângi prin toţi porii şi-ţi vine să faci lucruri pe care nu le-ai gândit până acum eşti pur şi simplu un mort viu fie că vrei sau nu vrei să accepţi asta şi gândurile tale nu-ţi mai aparţin cu toate că n-ai gândit atât de mult niciodată de fapt încerci să gândeşti şi faci eforturi inutile să te aduni de pe jos dar tot ce poţi gândi e ea ea ea şi nimic altceva şi trupul tău şi carnea ta zbiară numele ei şi-ţi cer s-o aduci înapoi şi toate întrebările idioate care conţin de ce-ai plecat şi de ce nu mă mai vrei toate întrebările astea năvălesc ca un tsunami în creierul tău care procesează şi procesează şi procesează toate informaţiile contradictorii pe care sufletul tău mutilat i le serveşte cu o viteză ameţitoare şi la un moment dat creierul zice stop şi o mare albă se aşează ca o ceaţă peste toată mintea ta care refuză să mai analizeze şi care refuză să mai caute o cale s-o aducă pe ea înapoi mintea ta nu vrea decât să se relaxeze şi-atunci începe nebunia adevărată pentru că-ţi închipui o mie de lucruri care nu mai există şi lucrurile astea existau bine mersi până mai adineauri şi-n încercarea ta de a supravieţui le retrăieşti cu privirea pierdută în tavan cu privirea fixată de pânza de păianjen de la colţul tavanului şi încerci să gândeşti pânză de păianjen pânză de păianjen pânză de păianjen şi pânza de păianjen se transformă încet şi se topeşte în ea ea ea şi nimic altceva pentru că ea e peste tot şi n-ai să scapi de ea atâta vreme cât accepţi că fără-ndoială ea e vrăjitoare şi că delirul tău mut de-acum n-are altă explicaţie logică dar apoi îţi aminteşti că eşti îndrăgostit şi că logica n-are ce căuta-n îndrăgosteală şi faci efortul supraomenesc de a redeveni un om întreg pentru că te agăţi de fărâma de judecată care crezi tu că ţi-a mai rămas şi-ţi spui sunt un om inteligent şi îmi dau seama că asta e cel mai groaznic şi cel mai sublim moment pe care mi-l dă femeia asta şi greşeala de a mă fi lăsat dus de val şi greşeala de a mă fi îndrăgostit de ea până la prostie şi asta nu poate să dureze pentru că n-am să supravieţuiesc prea mult în ritmul ăsta şi vreau să scap de lanţurile astea şi trebuie să găsesc o cale să scap pentru că sunt un om inteligent sunt un om inteligent sunt o pânză de păianjen ea ea ea şi evident că nu reuşeşti absolut nimic şi te-ntorci exact în punctul de unde-ai plecat şi încerci să te ridici din pat ca să nu mai vezi pânza aia de păianjen şi toate gesturile şi toate mişcările tale sunt atât de nesigure şi mirarea incredibilă care apare brusc la gândul exprimat într-o întrebare simplă cum e posibil ca ceilalţi oameni să nu înţeleagă durerea mea şi cum e posibil ca pe ceilalţi oameni să nu-i doară în locurile în care pe mine mă doare pentru că ai senzaţia că dorul ăsta care te sfâşie în mii de bucăţi ar trebui să se întindă ca o râie peste tot oraşul şi peste toţi ceilalţi oameni care trec pe lângă tine nepăsători sau resemnaţi în faţa propriilor lor probleme în timp ce ţie-ţi vine să muşti din cer şi să te cerţi continuu cu soarta şi-ţi vine să ţipi la soartă până când o să se trezească din somn şi-o să se-ndure de tine şi-o să facă cea mai tare magie şi-o s-o aducă înapoi pe ea ea ea cu tot cu pânza de păianjen dintre picioarele ei şi cu tot ce e ea ea ea şi cu tot ce mai aveai de descoperit încă la ea ea ea pentru că mai erau multe de descoperit şi tu ştii asta pentru că timpul petrecut lângă ea pare acum atât de scurt parcă ai fi trăit secunde lângă ea acum că ea nu mai e şi încerci să contabilizezi clipele în care ai stat cu ea şi pe ea şi în ea şi constaţi că sunt multe şi încerci să le transformi în ore şi-n zile şi săptămâni şi paranoia te pune să te întrebi cât timp a fost ea plecată de lângă tine şi după aia începi să gândeşti concret oameni şi locuri şi situaţii şi vocea ei la telefon care parcă nu suna tocmai sincer şi demoni mici şi mulţi trag de fâşii din creierul tău şi te fac să te-ntrebi dacă în tot timpul ăsta ea a fost numai a ta sau poate că au existat şi alţii care ţi-au ţinut locul atunci când ea era departe de tine atunci când gândul că gândurile ei te gândesc doar pe tine te lăsa să te culci şi să dormi liniştit şi-acum dorul ăsta care e doar chimie organică pentru că da sunt un om inteligent şi ştiu că până şi pânza aia de păianjen din tavan e doar chimie şi ştiu că tot ce ne-nconjoară e chimie şi chimia trupului meu ordonă acum ca trupul ei să vină şi s-o transforme-n fizică şi vrei să dormi dar carnea te doare şi-ţi spui uite probabil că exact aşa simt drogaţii ăia care sunt închişi într-o cameră cu ziduri moi ca să se lovească de toate zidurile până când se liniştesc probabil că şi ăsta e un sevraj şi evident ca om inteligent te-ntrebi cam cât ar putea să dureze un asemenea sevraj cam cât adică zile sau săptămâni sau luni sau ani și oboseala te învinge de-abia spre dimineaţă atunci când tu încă îţi faci calcule şi numeri lunile care vor să vină şi trec cu adevărat zile şi luni şi ani în care tu reuşeşti să trezeşti de dimineaţă şi zile şi luni şi ani în care gesturile tale redevin fireşti încetul cu încetul şi zile şi luni şi ani în care înveţi din nou să mergi şi să respiri şi să vorbeşti şi după zile şi luni şi ani vine o zi în care te loveşti de ea pe stradă şi toată durerea s-a atenuat de mult pentru că din toată durerea a rămas o amintire simpatică aşa un fel de ce bine ne distram noi în armată şi te uiţi la ea şi-i numeri ridurile noi şi aproape că nu-ţi vine să crezi că ea e ea ea ea pentru care ai suferit ca un câine uitat în viscol şi-i studiezi părul care i-a fost scurtat de o foarfecă nepricepută şi hainele care-i sunt parcă mai aşezate şi încerci să ghiceşti toată istoria ei de după tine şi în timp ce o studiezi atent îi zâmbeşti şi mimezi un entuziasm exagerat care-ţi scade pe măsură ce-o descoperi pe ea cea nouă pe ea care nu mai e ea ea ea ci e o oarecare ea pierdută în mulţime o ea pierdută acum zile şi luni şi ani şi suspendată în clipa aia unică de suferinţă veritabilă şi e limpede că vă schimbaţi numerele de telefon şi vă promiteţi să vă sunaţi cât de curând şi fiecare dintre voi ştie ce e în mintea celuilalt şi fiecare dintre voi ştie că celălalt minte de-ngheaţă apele şi acum ea se-ndepărtează şi uite că se mai întoarce o dată şi-i faci cu mâna şi acum dă colţul pe aleea cealaltă şi-a dispărut şi te uiţi înspre locul unde ea a dispărut şi aştepţi ca ea ea ea să apară şi ştii că asta n-o să se-ntâmple şi cu toate astea mai aştepţi un minut cu toate că ştii că e degeaba şi de-abia după încă un minut te hotărăşti s-o iei din loc ca nu cumva să se prindă de tine vreun păianjen şi să-şi ţeasă pânza.

 

(opere cumplite. volumul unu. Editura Humanitas. 2009.)

2 comentarii la “despărțirea

  1. @le spune:

    Superb de adevarat

  2. Madalina spune:

    „Despartirea” este obositoare in general, dar mai cu seama aceasta, pentru ca nu are nici un semn de punctuatie. Pe langa asta, a fost dificil sa-mi dau seama unde incep si unde se termina propozitiile. Cat despre continutul literar, este dureros de adevarat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s