Carte de târg

 

 

Mangalia e oarecum la fel. Adică seamănă cu ce mi-aduc eu aminte de-acum vreo treizeci de ani. Probabil că pe vremea aia parcările erau mai goale. Stau un pic la pândă şi am noroc. Pleacă unul şi eliberează un loc. Parchez şi cobor. Pun alarma. Îl întreb pe Gheorghe Todor dacă e convins că ăsta-i hotelul. Mă aşteptam la un monstru antediluvian de zece etaje şi recondiţionat pe ici pe colo. Ăsta-i aproape un motel. Totul e paşnic şi peste tot e numai verdeaţă. Mă gândesc că probabil aici e cazat şi Cărtărescu şi că n-au vrut să-l dezamăgească. Todor zice că să bem o cafea. Imediat. Numai că eu nu beau cafea. Poate-un suc de portocale. Ok.

Merg spre cameră să-mi las bagajul şi mă gândesc cine-o mai fi şi aburitul ăsta trezit din somn. Nici măcar n-a fost în stare să-mi explice prin telefon cum s-ajung la hotel. Mă rog. Om vedea.

Peste câteva ore stau de vorbă cu nişte oameni curioşi să-l vadă pe Mircea Cărtărescu. Nişte oameni probabil nelămuriţi în privinţa mea. Un actor care se-apucă să scrie. Ce ciudăţenie o mai fi şi asta. Cărtărescu le vorbeşte despre cartea mea. Eu încă nu realizez importanţa momentului şi faptul că girul lui Cărtărescu nu e un lucru de care mă lovesc în fiecare zi. Încerc să mă uit la oamenii care mă privesc şi reuşesc doar din când în când. Gheorghe Todor ia microfonul şi spune câteva chestii ca să nu lâncezească atmosfera. Nu mă uit la el dar îl simt cu coada ochiului. E un om solid şi puternic dar degajă o timiditate inexplicabilă.

Mai târziu ajungem la un restaurant în faţa căruia stă un pirat de ipsos. Toată lumea se pozează cu piratul. Stăm la masă şi uit de toate problemele pentru o oră. Stau de vorbă cu Cărtărescu şi mă bucur că pot să fac asta. Descopăr lucruri la care eu ţin şi care-i plac şi lui. Gheorghe Todor spune un banc. Apoi şi Cărtărescu. Încerc şi eu. Merge. Greu. Dar merge. Todor mai spune un banc şi poanta mă surprinde cu paharul la gură. Dacă nu eram atent îi împroşcam pe toţi cu apă.

Trec două zile şi descopăr că mi-e bine cu oamenii ăştia. Închiriez două biciclete şi mă plimb cu iubita mea prin Mangalia. Ajung în Neptun. Mâncăm la un restaurant de pe plajă. Apoi pedalez din nou şi brusc îmi dau seama că n-am mai mers cu bicicleta de ani de zile şi că n-am cum să fac asta în Bucureşti. În ultima seară mergem în Vamă şi constat că mi-e greu să mă despart de oamenii pe care i-am cunoscut în ultimele zile şi că o să-mi fie dor de ei. Îmbrăţişarea lui Todor are ceva din nesiguranţa unui urs blând. Ceva aproape patern.

A doua zi dimineaţă mă urc în maşină şi mă târăsc ca melcul vreo două ore ca să ies din Constanţa. Când intru pe autostradă accelerez la 130 la oră şi încep să mă gândesc la ce am de rezolvat din clipa în care voi intra în Bucureşti. Stau cu piciorul înfipt în acceleraţie. Îmi vine în minte o imagine. Probabil că exact în clipa asta Gheorghe Todor stă pe o terasă din Mangalia. Bea o cafea şi se gândeşte că la anul n-o să mai organizeze nici un târg de carte. Încetinesc şi opresc maşina într-un refugiu. Fac pipi şi-mi dezmorţesc piciorul drept. Gheorghe Todor soarbe din cafea şi-şi aprinde o ţigară. Mă plimb un minut. Flexez piciorul. Mă urc înapoi în maşină şi-mi pun centura de siguranţă. Gheorghe Todor stinge ţigara în scrumieră şi pleacă. Eu accelerez uşor şi dispar pe şosea.

 

 

(publicată în revista Carte la nisip. August 2009.)