Carte de târg

 

 

Mangalia e oarecum la fel. Adică seamănă cu ce mi-aduc eu aminte de-acum vreo treizeci de ani. Probabil că pe vremea aia parcările erau mai goale. Stau un pic la pândă şi am noroc. Pleacă unul şi eliberează un loc. Parchez şi cobor. Pun alarma. Îl întreb pe Gheorghe Todor dacă e convins că ăsta-i hotelul. Mă aşteptam la un monstru antediluvian de zece etaje şi recondiţionat pe ici pe colo. Ăsta-i aproape un motel. Totul e paşnic şi peste tot e numai verdeaţă. Mă gândesc că probabil aici e cazat şi Cărtărescu şi că n-au vrut să-l dezamăgească. Todor zice că să bem o cafea. Imediat. Numai că eu nu beau cafea. Poate-un suc de portocale. Ok.

Merg spre cameră să-mi las bagajul şi mă gândesc cine-o mai fi şi aburitul ăsta trezit din somn. Nici măcar n-a fost în stare să-mi explice prin telefon cum s-ajung la hotel. Mă rog. Om vedea.

Peste câteva ore stau de vorbă cu nişte oameni curioşi să-l vadă pe Mircea Cărtărescu. Nişte oameni probabil nelămuriţi în privinţa mea. Un actor care se-apucă să scrie. Ce ciudăţenie o mai fi şi asta. Cărtărescu le vorbeşte despre cartea mea. Eu încă nu realizez importanţa momentului şi faptul că girul lui Cărtărescu nu e un lucru de care mă lovesc în fiecare zi. Încerc să mă uit la oamenii care mă privesc şi reuşesc doar din când în când. Gheorghe Todor ia microfonul şi spune câteva chestii ca să nu lâncezească atmosfera. Nu mă uit la el dar îl simt cu coada ochiului. E un om solid şi puternic dar degajă o timiditate inexplicabilă.

Mai târziu ajungem la un restaurant în faţa căruia stă un pirat de ipsos. Toată lumea se pozează cu piratul. Stăm la masă şi uit de toate problemele pentru o oră. Stau de vorbă cu Cărtărescu şi mă bucur că pot să fac asta. Descopăr lucruri la care eu ţin şi care-i plac şi lui. Gheorghe Todor spune un banc. Apoi şi Cărtărescu. Încerc şi eu. Merge. Greu. Dar merge. Todor mai spune un banc şi poanta mă surprinde cu paharul la gură. Dacă nu eram atent îi împroşcam pe toţi cu apă.

Trec două zile şi descopăr că mi-e bine cu oamenii ăştia. Închiriez două biciclete şi mă plimb cu iubita mea prin Mangalia. Ajung în Neptun. Mâncăm la un restaurant de pe plajă. Apoi pedalez din nou şi brusc îmi dau seama că n-am mai mers cu bicicleta de ani de zile şi că n-am cum să fac asta în Bucureşti. În ultima seară mergem în Vamă şi constat că mi-e greu să mă despart de oamenii pe care i-am cunoscut în ultimele zile şi că o să-mi fie dor de ei. Îmbrăţişarea lui Todor are ceva din nesiguranţa unui urs blând. Ceva aproape patern.

A doua zi dimineaţă mă urc în maşină şi mă târăsc ca melcul vreo două ore ca să ies din Constanţa. Când intru pe autostradă accelerez la 130 la oră şi încep să mă gândesc la ce am de rezolvat din clipa în care voi intra în Bucureşti. Stau cu piciorul înfipt în acceleraţie. Îmi vine în minte o imagine. Probabil că exact în clipa asta Gheorghe Todor stă pe o terasă din Mangalia. Bea o cafea şi se gândeşte că la anul n-o să mai organizeze nici un târg de carte. Încetinesc şi opresc maşina într-un refugiu. Fac pipi şi-mi dezmorţesc piciorul drept. Gheorghe Todor soarbe din cafea şi-şi aprinde o ţigară. Mă plimb un minut. Flexez piciorul. Mă urc înapoi în maşină şi-mi pun centura de siguranţă. Gheorghe Todor stinge ţigara în scrumieră şi pleacă. Eu accelerez uşor şi dispar pe şosea.

 

 

(publicată în revista Carte la nisip. August 2009.)

 

 

Plasă.

 

 

Crima perfectă a devenit posibilă datorită invaziei țânțarilor.

Invazia era pe buzele tuturor. La televizor, la radio, peste tot. Psihoza atinsese apogeul. Toți oamenii stăteau în casă, cu geamurile închise.

Ai luat plasă? l-a întrebat ea. Încă nu, a zis el. Bine, o să mă ocup eu de asta, a zis ea.

Ea a plecat la atelierul de croitorie. Acolo a luat cele mai fine fire de mătase și a țesut plase pentru țânțari. A venit acasă și le-a montat pe geamuri. Apoi s-a uitat la el.

Acum suntem în siguranță, a spus el. Trebuie să plec, a spus ea. Ne vedem mai târziu, a spus el.

Soarele a apus, iar ea n-a mai apărut. Într-un târziu, el a adormit pe canapea, cu geamurile deschise. Țânțarul a văzut lumina veiozei. A zburat spre ea și s-a oprit în plasa cea fină. Și-a înfipt piciorușele în ea și a simțit cum plasa îi gâdilă extremitățile microscopice. Senzația era atât de plăcută, încât țânțarul s-a plimbat în sus și-n jos, pe toată mătasea care-i înfiora ființa. Râdea singur, ca un nebun. În scurt timp au apărut alți țânțari. După o oră, mii de țânțari se plimbau pe plasa cea fină și râdeau ca descreierații. După ce primul țânțar a descoperit gaura, toți ceilalți l-au urmat și au intrat în casă.

 

Omul dormea adânc. Visa că stă întins pe un pat, la o ședință de acupunctură.

 

 

 

 

 

protocol

 

salut. salut. mă mai ştii. da eşti tipu ăla cu campania electorală. exact. uite avem să-ţi propunem o chestie. ascult. vrem să faci o poză cu primul ministru. no shit. da. interesant. ce fel de poză. o poză normală. nimic ieşit din comun. tu lângă primul ministru şi primul ministru lângă tine. logic. îhîm da. şi cât primesc pe poza asta. păi tu cât ceri. păi eu aştept să avansaţi voi o sumă. mmmda mă rog nouă ne-ar fi mai uşor dacă ai spune tu primul ce sumă te-ar motiva. aha. păi stai să vedem. cum trebuie să fiu în poză. păi nu trebuie să faci nimic special. să stai lângă primul ministru şi să zâmbeşti. să zâmbesc. absolut. cu mâna pe umărul lui. aha. adică lipiţi unul de altul sau cum. eventual. da. adică ştii poza trebuie să inspire prietenie. încredere. aha. şi trebuie să mă uit la aparat. îhîm da. te uiţi în aparat şi zâmbeşti şi el zâmbeşte şi el şi stă cu mâna pe umărul tău. a. păi parcă eu trebuia să stau cu mâna pe umărul lui. sau aşa. aha. sau mai bine stăm amândoi cu câte o mână pe umărul celuilalt. ca şi cum am dansa la horă. a asta ar fi perfect. îhîm da. ar fi cea mai bună asta. da. sau am putea să ne pupăm pe gură. a. ă. nu. asta nu. cred că e prea mult. ba nu crede-mă ar fi de efect. aş putea să stau cu mâna stângă pe umărul lui şi cu capul întors din profil ca să-l pup pe gură şi să scot şi limba ca să-i ating lui limba şi cu ochii spre aparat şi cu un mic zâmbet pervers aşa şi cu mâna dreaptă aş putea să-l mângâi pe chiloţi. cred că asta aş putea să fac. dar cu o singură condiţie. primul ministru trebuie să fie doar în chiloţi. ce zici merge. mm. cred c-a-nchis.

 

(opere cumplite. volumul unu. Editura Humanitas. 2009.)

 

 

eşti pe cale de dispariţie

 

sunt o femeie de mare succes. sunt o vedetă absolută. sunt foarte la modă. şi asta nu se-ntâmplă de ieri de azi. pentru că sunt o supravieţuitoare. apar pe coperţile revistelor glossy de mulţi ani. şi tot nu m-am demodat. nu ratez nici o ocazie să apar foarte în faţă cât mai în faţă şi să-mi spun părerea. adevărul e că în momentul în care apar eu la televizor oamenii îşi dau telefon şi spun uită-te repede pe şaorma tv că iar a apărut aia şi vorbeşte despre tinereţea veşnică. sau spun dacă n-ai văzut-o p-aia uită-te mâine că se dă-n reluare şi a vorbit despre feng şui. realizatorii de emisiuni mă vor chema mereu să-mi expun ideile preţioase despre cum ar trebui tu să trăieşti şi despre ce ar trebui să faci ca să-ţi fie bine. pot vorbi ore-n şir fără să spun absolut nimic. ore în care tu mă vei privi fascinat. sau fascinată. după caz. ce nu înţelegi tu din mine e că e foarte greu să fii în fruntea bucatelor. a fost greu să ajung în fruntea bucatelor şi a fost şi mai greu să rămân acolo. am făcut şi compromisuri despre care o să-ţi povestesc într-o emisiune viitoare. o să te fac praf cu sinceritatea mea contrafăcută. dacă eşti femeie o să vrei să mă imiţi în toate. dar probabil că deja o faci. dacă eşti bărbat o să vrei să mă ai. adică să mă atingi să mă pipăi să-ţi bagi degetele în mine. fantezia ta maximă este că-ţi iau sexul în gură. probabil că m-ai avut deja. m-ai lipit cu fundul de parbrizul tirului tău sau m-ai afişat pe ecranul telefonului tău mobil sau pe desktopul laptopului tău. mă rog. nu ştiu care-ţi sunt posibilităţile financiare. în marea majoritate a cazurilor eu sunt posterul ăla îngălbenit din dulăpiorul tău de metal. ăla în care-ţi pui hainele pătate de ulei industrial ca să te bagi sub maşina mea şi să verifici că totul e-n ordine cu ţeava mea de eşapament. trebuie doar să verifici. n-ai ce să repari. dacă o să constaţi că maşina mea are nevoie de reparaţii ea va fi înlocuită imediat cu alta mult mai de ultimă oră. emisiile mele sunt ideale. în orice formă ar fi ele. aşa că n-ai ce să repari la maşina mea. sau la viaţa mea. şi oricum la viaţa mea n-ai acces. nu mă poţi atinge. poţi să mângâi hârtia de ziar şi poţi să lingi sticla televizorului dar relaţia noastră se va opri aici. o să-ncerci să-mi faci o poză cu telefonul tău mobil de ocazie. o să vrei s-o arăţi cumnatului tău ca să te dai mare că ai respirat acelaşi aer cu mine. mai bine nu-ncerca. bodyguard-ul meu îţi va face un semn discret şi tu vei şti că e mai bine să renunţi. telefonul meu mobil nu are cameră video. pentru că eu sunt unul dintre primii oameni din ţara asta care a înţeles că nu poţi să ai un telefon bun şi o cameră bună în acelaşi aparat. ori una ori alta. aşa că am în torpedou un aparat de 16.000 de euro cu care mai fotografiez din când în când chestii. o să scot un album de artă fotografică într-o bună zi. iar în geanta louis vuitton am un telefon din ăla pe care s-au bătut toţi la new york mai deunăzi. numai că al meu e ediţie limitată. şi n-am stat la vreo coadă ca să-l iau. l-am primit pur şi simplu. ştiu că te şochez atunci când apar la vreun teleton leucemia şi-mi scot la licitaţie maşina de anul trecut în favoarea săracilor bolnavi. sau atunci când declar că cea mai gravă problemă a momentului este discriminarea faţă de blonde care sunt pe nedrept luate la mişto în mii de bancuri. îmi vopsesc părul într-o nuanţă aurie doar pentru o zi. mâine va apărea altă cauză nobilă pentru care să lupt. toate astea sunt manevre pe care le gândesc atent. ele nu-s doar nişte mofturi întâmplătoare. scopul meu precis e ca tu să te uiţi la mine şi să nu înţelegi unde începe şi unde se termină logica acţiunilor mele. scopul meu e ca tu să mă consideri ubicuă. pentru că te invadez din toate părţile şi pe orice cale. e normal să fii şocat atunci când mă vezi înconjurată de cei mai în vogă fotografi care mă imortalizează în timp ce inaugurez nu ştiu ce şantier cocoţată pe umerii unor muncitori plini de noroi. a doua zi eşti şi mai şocat pentru că mă vezi la o petrecere dedicată exclusiv vip-urilor la care tu n-ai putea avea acces nici ca să strângi scobitorile pe care le-am lăsat în farfurioară după ce am gustat somonul. există câţiva oameni care se ocupă de imaginea mea. oameni care răspund la telefon în locul meu. oameni care-mi perfectează contractele de publicitate. oameni care-mi programează şedinţele foto. oameni care stau lângă expertul în photoshop ca să-i arate ce poze rămân în pictorial şi care din ele trebuiesc retuşate. acum oamenii ăştia mi-au vândut un pont. e o şmecherie de ultimă oră. un peşte gras pe care nu trebuie să-l las să scape. am cel mai serios motiv să apar în următoarele treizeci de talk-show-uri difuzate la oră de maximă audienţă. trebuie să salvez planeta pământ. hai să ne unim forţele. tu şi cu mine. tot ce trebuie să faci tu e să stai în faţa televizorului cu o bere în mână. restul îl fac eu. hai. ai încredere.

 

(publicată în revista Eva. 2007.)

 

moartea lui casanova

 

casanova iese ca o furtună din palat şi trece prin grădina de trandafiri. parfumul florilor îl ameţeşte puţin. se opreşte o clipă şi se clatină pe picioare. apoi imaginea ţigăncii i se formează în creier şi i se proiectează pe retină. ţiganca nu miroase deloc a trandafiri. memoria lui scotoceşte fulgerător printre sute şi mii de sexuri feminine umede şi reuşeşte să identifice sexul ţigăncii şi să-i reconstituie aroma. ţiganca miroase a fructe tăvălite prin ţărână şi miere. casanova revine abrupt din reverie şi porneşte mai departe şi pe faţa lui se citeşte disperarea. trebuie. trebuie. trebuie s-o găsesc. trebuie. trebuie. casanova aleargă pe câmp şi ajunge la marginea pădurii. vede urmele focului pe care l-au făcut ţiganii în noaptea trecută. în rest linişte. nimeni. un ţăran trece temător pe lângă casanova. îl priveşte cu respect şi umilinţă şi-şi strânge coasa-n mâini. casanova nu-l vede. casanova e furibund. brusc sesizează prezenţa ţăranului şi face câţiva paşi până la el şi-l apucă de guler şi în secunda următoare îl îmbrăţişează de-a binelea pentru că se agaţă cu disperare de ţăran ca să nu cadă şi picioarele i s-au muiat de tot şi inima îi pulsează dureros valuri de sânge fierbinte şi de-abia poate să îngaime la urechea ţăranului. unde sunt ţiganii. unde-au plecat. ţăranul începe să tremure şi el şi lasă să-i cadă coasa din mână ca să nu-l rănească pe boier şi nu ştie ce să răspundă şi simte că viaţa lui e în mare pericol şi simte că viaţa lui atârnă de răspunsul care-i va ieşi pe gură şi ţăranul nu ştie să mintă pentru că n-a crescut la palat şi-atunci brusc începe să plângă şi cade-n genunchi în faţa lui casanova şi geme încet îndură-te de mine boierule nu mă omorî boierule am copii acasă boierule şi casanova îşi simte inima dureroasă şi tâmplele zvâcninde şi-şi bălăbăne mâinile în aer dar nu mai găseşte nici un punct de sprijin pentru că ţăranul a-ngenuncheat şi se agaţă cu disperare de cizmele lui şi-atunci casanova se prăbuşeşte fără vlagă şi-şi pierde cunoştinţa. ţăranul stă o clipă nedumerit şi apoi îşi face câteva cruci şi-l ridică-n braţe pe casanova. iar casanova atârnă greu pentru că e un bărbat în toată puterea cuvântului. un bărbat care atârnă în braţele ţăranului ca o păpuşă dezarticulată. ţăranul îşi cară povara până la palat şi acolo toate slugile îi ies în cale şi-l apucă pe casanova cel inconştient de braţe şi de picioare şi-l duc în palat. şi ţăranul e luat de valul de argaţi şi intră cu opincile lui murdare pe luciul marmurei din sălile palatului dar nimeni nu are timp să observe sacrilegiul şi blasfemia pentru că toată suflarea e speriată de starea lui casanova pe care l-au lungit deja pe un pat cu aşternuturi de mătase. şi ţăranul îşi frânge mâinile şi nu-şi poate lua ochii de la boier şi ţăranul îşi dă seama că boierul e grav bolnav şi-n clipa următoare casanova deschide puţin ochii şi-l zăreşte pe ţăran şi degetul lui arătător se ridică încet şi ţinteşte ca o acuză mută spre ţăran şi atunci toate privirile slugilor se întorc spre cel la care arată degetul şi ţăranul se uită cu groază la feţele încruntate care-l fixează şi din gură îi cad cuvintele nu eu. nu eu. eu nu i-am făcut nimic. şi acum iată că degetul se încovoaie şi-i face semn să se apropie. ţăranul şovăie şi apoi merge spre pat ca un miel la tăiere. s-a făcut linişte şi slugile se uită mirate la ţăranul care îngenunchează lângă patul boierului. casanova simte că moare şi ştie că moare şi ochii lui se umezesc brusc la gândul că va părăsi această lume fără să mai simtă aroma de fructe tăvălite prin ţărână şi miere. şi casanova îşi întoarce încet capul spre ţăran şi deschide gura şi rosteşte încet şi rar. găseşte-o. găseşte-o şi spune-i că n-am mai putut să respir fără să-i simt respiraţia. spune-i că am băut din izvorul dintre picioarele ei şi că acum apa nu-mi mai ajunge. spune-i că mâinile mele nu mai pot atinge nimic din ceea ce nu e ea. spune-i că limba mea s-a uscat în aşteptarea cărnii ei care n-a mai venit. spune-i că transpiraţia ei a curs în mine şi mi-a lăsat cicatrici în vene. spune-i. casanova întoarce capul spre slugile lui. daţi-i un cal. apoi închide ochii şi o lacrimă mare cât o boabă de strugure i se prelinge de la colţul ochiului până în ureche. ţăranul se uită la boier şi-şi frânge mâinile. nu ştie ce să facă. un servitor îi face semn să-l urmeze. ţăranul iese din camera în care casanova moare şi în dreptul uşii se mai întoarce o dată ca să-l privească pe omul bolnav de dragoste. brusc casanova inspiră adânc şi toate slugile rămân nemişcate şi-şi aţintesc ochii asupra lui şi toţi ştiu ce înseamnă asta şi mâinile lui casanova strâng aşternuturile de mătase albă şi sângele fuge din mâinile care strâng aşternuturile şi mâinile se fac albe ca aşternuturile şi apoi trupul lui casanova se linişteşte şi mâinile slăbesc strânsoarea şi spiritul lui casanova se ridică din trup şi-şi ia zborul afară din palat şi traversează ameţitor câmpii şi dealuri cu păduri şi planează razant deasupra căruţei cu coviltir şi se aşează indiferent lângă ţigancă. ţiganca simte vântul care s-a iscat de nicăieri şi care i-a răvăşit părul. stă pe vine la trei paşi de căruţă şi face pipi. casanova o priveşte cu un zâmbet înţelegător şi o lasă să termine ce a început. iar apoi se străduieşte să-i prindă privirea şi nu reuşeşte şi-şi dă seama că e-n van aşa că dă din umeri şi se gândeşte asta e. eu tot o să-i spun ce am de spus. şi casanova îşi drege vocea şi-i spune ţigăncii. vezi că o să te caute un mesager din partea mea. să nu crezi ce-o să-ţi spună. sunt doar cuvinte potrivite pe care le folosesc de obicei ca să sucesc capul femeilor slabe de înger.

 

(opere cumplite. volumul unu. Editura Humanitas. 2009.)

despărțirea

 

îţi cade-n cap ca un trăznet şi te loveşte cu o forţă indescriptibilă te loveşte cu o forţă indestructibilă şi degeaba te legeni pe picioare ca un om beat şi te rezemi de toţi pereţii şi de toţi stâlpii care-ţi ies în cale pentru că-ţi vine să plângi prin toţi porii şi-ţi vine să faci lucruri pe care nu le-ai gândit până acum eşti pur şi simplu un mort viu fie că vrei sau nu vrei să accepţi asta şi gândurile tale nu-ţi mai aparţin cu toate că n-ai gândit atât de mult niciodată de fapt încerci să gândeşti şi faci eforturi inutile să te aduni de pe jos dar tot ce poţi gândi e ea ea ea şi nimic altceva şi trupul tău şi carnea ta zbiară numele ei şi-ţi cer s-o aduci înapoi şi toate întrebările idioate care conţin de ce-ai plecat şi de ce nu mă mai vrei toate întrebările astea năvălesc ca un tsunami în creierul tău care procesează şi procesează şi procesează toate informaţiile contradictorii pe care sufletul tău mutilat i le serveşte cu o viteză ameţitoare şi la un moment dat creierul zice stop şi o mare albă se aşează ca o ceaţă peste toată mintea ta care refuză să mai analizeze şi care refuză să mai caute o cale s-o aducă pe ea înapoi mintea ta nu vrea decât să se relaxeze şi-atunci începe nebunia adevărată pentru că-ţi închipui o mie de lucruri care nu mai există şi lucrurile astea existau bine mersi până mai adineauri şi-n încercarea ta de a supravieţui le retrăieşti cu privirea pierdută în tavan cu privirea fixată de pânza de păianjen de la colţul tavanului şi încerci să gândeşti pânză de păianjen pânză de păianjen pânză de păianjen şi pânza de păianjen se transformă încet şi se topeşte în ea ea ea şi nimic altceva pentru că ea e peste tot şi n-ai să scapi de ea atâta vreme cât accepţi că fără-ndoială ea e vrăjitoare şi că delirul tău mut de-acum n-are altă explicaţie logică dar apoi îţi aminteşti că eşti îndrăgostit şi că logica n-are ce căuta-n îndrăgosteală şi faci efortul supraomenesc de a redeveni un om întreg pentru că te agăţi de fărâma de judecată care crezi tu că ţi-a mai rămas şi-ţi spui sunt un om inteligent şi îmi dau seama că asta e cel mai groaznic şi cel mai sublim moment pe care mi-l dă femeia asta şi greşeala de a mă fi lăsat dus de val şi greşeala de a mă fi îndrăgostit de ea până la prostie şi asta nu poate să dureze pentru că n-am să supravieţuiesc prea mult în ritmul ăsta şi vreau să scap de lanţurile astea şi trebuie să găsesc o cale să scap pentru că sunt un om inteligent sunt un om inteligent sunt o pânză de păianjen ea ea ea şi evident că nu reuşeşti absolut nimic şi te-ntorci exact în punctul de unde-ai plecat şi încerci să te ridici din pat ca să nu mai vezi pânza aia de păianjen şi toate gesturile şi toate mişcările tale sunt atât de nesigure şi mirarea incredibilă care apare brusc la gândul exprimat într-o întrebare simplă cum e posibil ca ceilalţi oameni să nu înţeleagă durerea mea şi cum e posibil ca pe ceilalţi oameni să nu-i doară în locurile în care pe mine mă doare pentru că ai senzaţia că dorul ăsta care te sfâşie în mii de bucăţi ar trebui să se întindă ca o râie peste tot oraşul şi peste toţi ceilalţi oameni care trec pe lângă tine nepăsători sau resemnaţi în faţa propriilor lor probleme în timp ce ţie-ţi vine să muşti din cer şi să te cerţi continuu cu soarta şi-ţi vine să ţipi la soartă până când o să se trezească din somn şi-o să se-ndure de tine şi-o să facă cea mai tare magie şi-o s-o aducă înapoi pe ea ea ea cu tot cu pânza de păianjen dintre picioarele ei şi cu tot ce e ea ea ea şi cu tot ce mai aveai de descoperit încă la ea ea ea pentru că mai erau multe de descoperit şi tu ştii asta pentru că timpul petrecut lângă ea pare acum atât de scurt parcă ai fi trăit secunde lângă ea acum că ea nu mai e şi încerci să contabilizezi clipele în care ai stat cu ea şi pe ea şi în ea şi constaţi că sunt multe şi încerci să le transformi în ore şi-n zile şi săptămâni şi paranoia te pune să te întrebi cât timp a fost ea plecată de lângă tine şi după aia începi să gândeşti concret oameni şi locuri şi situaţii şi vocea ei la telefon care parcă nu suna tocmai sincer şi demoni mici şi mulţi trag de fâşii din creierul tău şi te fac să te-ntrebi dacă în tot timpul ăsta ea a fost numai a ta sau poate că au existat şi alţii care ţi-au ţinut locul atunci când ea era departe de tine atunci când gândul că gândurile ei te gândesc doar pe tine te lăsa să te culci şi să dormi liniştit şi-acum dorul ăsta care e doar chimie organică pentru că da sunt un om inteligent şi ştiu că până şi pânza aia de păianjen din tavan e doar chimie şi ştiu că tot ce ne-nconjoară e chimie şi chimia trupului meu ordonă acum ca trupul ei să vină şi s-o transforme-n fizică şi vrei să dormi dar carnea te doare şi-ţi spui uite probabil că exact aşa simt drogaţii ăia care sunt închişi într-o cameră cu ziduri moi ca să se lovească de toate zidurile până când se liniştesc probabil că şi ăsta e un sevraj şi evident ca om inteligent te-ntrebi cam cât ar putea să dureze un asemenea sevraj cam cât adică zile sau săptămâni sau luni sau ani și oboseala te învinge de-abia spre dimineaţă atunci când tu încă îţi faci calcule şi numeri lunile care vor să vină şi trec cu adevărat zile şi luni şi ani în care tu reuşeşti să trezeşti de dimineaţă şi zile şi luni şi ani în care gesturile tale redevin fireşti încetul cu încetul şi zile şi luni şi ani în care înveţi din nou să mergi şi să respiri şi să vorbeşti şi după zile şi luni şi ani vine o zi în care te loveşti de ea pe stradă şi toată durerea s-a atenuat de mult pentru că din toată durerea a rămas o amintire simpatică aşa un fel de ce bine ne distram noi în armată şi te uiţi la ea şi-i numeri ridurile noi şi aproape că nu-ţi vine să crezi că ea e ea ea ea pentru care ai suferit ca un câine uitat în viscol şi-i studiezi părul care i-a fost scurtat de o foarfecă nepricepută şi hainele care-i sunt parcă mai aşezate şi încerci să ghiceşti toată istoria ei de după tine şi în timp ce o studiezi atent îi zâmbeşti şi mimezi un entuziasm exagerat care-ţi scade pe măsură ce-o descoperi pe ea cea nouă pe ea care nu mai e ea ea ea ci e o oarecare ea pierdută în mulţime o ea pierdută acum zile şi luni şi ani şi suspendată în clipa aia unică de suferinţă veritabilă şi e limpede că vă schimbaţi numerele de telefon şi vă promiteţi să vă sunaţi cât de curând şi fiecare dintre voi ştie ce e în mintea celuilalt şi fiecare dintre voi ştie că celălalt minte de-ngheaţă apele şi acum ea se-ndepărtează şi uite că se mai întoarce o dată şi-i faci cu mâna şi acum dă colţul pe aleea cealaltă şi-a dispărut şi te uiţi înspre locul unde ea a dispărut şi aştepţi ca ea ea ea să apară şi ştii că asta n-o să se-ntâmple şi cu toate astea mai aştepţi un minut cu toate că ştii că e degeaba şi de-abia după încă un minut te hotărăşti s-o iei din loc ca nu cumva să se prindă de tine vreun păianjen şi să-şi ţeasă pânza.

 

(opere cumplite. volumul unu. Editura Humanitas. 2009.)