Unde ești, băi, om din lună. Omul din lună, my ass. Ia să vedem. Ies tiptil din memoria nebunei și zbor ca Superman, în zilele lui bune. Îl caut pe Moonwalker. O să-l găsesc și în gaură de şarpe veninos. Ia uite-l. Iese dintr-un hotel de patru stele. Se suie în maşină. A închis portiera și nici nu și-a dat seama că m-am instalat și eu, pe locul mortului. Auzi, locul mortului. Ce expresie tâmpită. Să-mi pun centura, sex-simbolule? Nu mă aude. Sau se preface că nu mă aude. Îşi duce mâna la buzunar şi aude fâşâitul plasticului care înveleşte ermetic un prezervativ. Bravo, megastarule. Îmi place de tine, ești prudent. Hai că știu ce e-n capul tău. Vrei să fii sigur că ziua de azi e doar o zi oarecare și nicidecum începutul unei frumoase prietenii, aşa e? Mă aprobă fără să-mi dea nicio atenție, pentru că scoate pătrăţelul de plastic din buzunar şi îl priveşte atent. Vede scris exp 01-12-2014. Mâna se închide protector şi bagă pătrăţelul în buzunar. Porneşte maşina şi conduce atent pe câteva străduţe. Apoi intră pe şosea. Mă uit pe GPS și văd că avem de mers cam douăzeci de kilometri. Conduce atent. Vitezometrul nu sare de şaizeci de kilometri la oră. Un biciclist fără far sau un beţiv pot apărea de oriunde. Când nu te aştepţi. Dă drumul la CD-player. Massive Attack îşi adună repede instrumentele de pe jos şi continuă Unfinished sympathy, exact din locul în care s-au oprit ultima oară. E mișto asta. Bravo. Mai ales pentru condus noaptea. La ieşirea din oraş, felinarele dispar ca şi cum le-ar fi furat cineva. Poate că le-a furat cineva. Singurele lumini care arată unde-i stânga şi care-i dreapta sunt cele ale farurilor maşinii. Unde-i luna. Nicăieri. Pădure în dreapta, pădure în stânga. Auzi, băi, Gagarin, unde-i mă, luna? Cine-a furat-o mă, în noaptea asta? Ar trebui să știi, că doar ești om din lună. Nu cred că mă aude. Pot să spun orice, e chiar reconfortant, e o schimbare binevenită, m-a băgat în depresie nebuna aia. Cred că asta e greșeala mea, empatizez prea tare cu personajele mele.
Şoseaua e pustie. Apasă faza lungă şi farurile sapă un jet lung de lumină în întunericul total. Conduce încet şi ochii lui urmăresc atent linia albă din centrul şoselei. În oglinda retrovizoare apar alte faruri. Şi farurile astea se apropie cu viteză crescândă.
Un şmecher.
Instinctiv, mişcă volanul un centimetru mai spre dreapta. Farurile din oglindă se măresc și se apropie ameninţător. Un bolid trece pe lângă noi, iar Gagarin modifică puterea farurilor și trece la faza scurtă. Bolidul luminează tunelul de pomi prin care trece, apoi se pierde în depărtare. Vruuum. Dispare după o curbă, la vreun kilometru distanță. Capătul şoselei e iar invizibil. Gagarin continuă să se târască fără să-şi piardă calmul. Şi gândul lui îi consolează lipsa de curaj.
Mai bine-ajung puţin mai târziu. Dar ajung în viaţă.
Trece un minut, alergând pe lângă mașină, cu o reclamă luminoasă pe cap.
Monotonia peisajului începe să se confunde cu monotonia melodiei din boxe. Gagarin apasă acceleraţia fără să-şi dea seama. Se uită la vitezometru. Acul s-a suit la 80 km-h. Piciorul i se relaxează uşor şi acul coboară la 60 km-h. Şi iar mă plictisesc. Auzi, Gagarin, tu vezi, mă, că nu ți-am pus niciun nume în romanul ăsta? Te oftici? Pe bune, uite, eu fac mișto de tine în toate felurile, și tu rămâi cool ca un sfinx. Ești sonat la cap sau ce? Cum îți place mai mult să-ți zic? Actorul sau Omul din lună? Ca să știu cum să merg mai departe. Sau Pescarul? Îți place, mă, Pescarul? Mm? Dai la pește? Nimic. Nicio tresărire. Nu i se mișcă niciun mușchi pe fața aia fotogenică. Probabil că se crede într-un film. Aha, deci nu vorbești cu mine. Bine, Gagarin, lasă că vezi tu imediat. O să vezi tu ce pot eu să fac. Mare personaj de roman mi-am mai găsit şi eu. Un căcăcios care conduce ca o femeie speriată de bombe.
Mai trec câteva minute care ne depășesc, trăgând după ele o platformă uriașă, pe care stă un melc supra-dimensionat.
Mda. Parcă stăm pe loc, băi om din lună ce eşti.
Gagarin se uită la drum. Brusc, câteva cuvinte îi cad din gură. Nu-mi place să conduc noaptea. Mă uit la el și aștept să mai spună ceva. Tace.
Ştiu, frate. Dar e boring, ca să zic așa. Hai să te scot din amorțeala asta. Fii atent acuma.
Brusc, alte faruri apar în spatele nostru. Gagarin se uită în oglinda retrovizoare. Apoi se uită la drumul din față. Apoi iar în oglindă. Îi aud materia cenuşie cum face crrr crrr crrr. Mintea lui calculează rapid. Aproximează viteza cu care se deplasează vitezomanul din spate.
Are cam o sută la oră.
Lumina farurilor creşte. Acum vitezomanul îl depăşeşte, iar el apasă brusc acceleraţia şi acul de pe bord tresaltă ca trezit din somn. 70. 80. 90. 100. Intră rapid în ritmul vitezomanului, care gonește la cincizeci de metri în faţa noastră şi ne deschide drumul.
Așa, frate, așa. Ia uite ce bărbat accelerat. Aşa te vreau.
Și-a recăpătat siguranţa de sine. I s-a ridicat puţin şi bărbia aia perfectă. Îi văd protuberanţa. Acum nu mai orbecăie în necunoscut. Are un sclav, care îi luminează calea cu lămpaşul. Acul vitezometrului a ajuns la 120 km-h şi el se simte din ce în ce mai sigur pe comenzile mașinii.
Șaizeci înmulţit cu doi, egal o sută douăzeci, asta înseamnă că merg de două ori mai repede.
Patru kilometri de întuneric trec foarte repede acum, iar el vede câinele, dar nu apucă să ducă informaţia la creier şi creierul lui nu apucă să înţeleagă câine, pentru că în următoarea jumătate de fracţiune de secundă, câinele se izbeşte de maşina în viteză care îl spulberă. Creierul ţipă ceva spre piciorul drept, care se mută imediat de pe acceleraţie pe frână, şi cauciucurile scrâşnesc şi acul vitezometrului cade lin de la 120km-h la 60km-h, iar mâinile încep să-i tremure pe volan, şi creierul lui spune au au au au au au au, şi deocamdată nu e în stare să materializeze un gând mai amplu, încetineşte progresiv şi ajunge să ruleze stins cu douăzeci de kilometri la oră, şi mâinile lui strâng tare volanul ca şi cum ar vrea să-l rupă şi-şi simte mâinile dureroase pentru că inima le loveşte mereu cu încă un val de sânge şi vede asfaltul din faţa maşinii şi asfaltul aleargă foarte încet şi încontinuu spre maşină şi asfaltul dispare încontinuu sub botul maşinii, care rulează acum apatică, pentru că vitezometrul arată 10km-h, şi ochii lui văd curgerea fluidă a asfaltului, dar pe retina lui e fixată o singură imagine, care e cea a trupului zdrobit al câinelui care semăna cu o vulpe.
Da. Semăna cu o vulpe.
În jumătatatea aia de fracţiune de secundă, ochii lui au reuşit să înţeleagă forma şi culoarea câinelui, iar imaginea câinelui devine mai puternică şi mai clară cu fiecare secundă care trece, şi asfaltul se transformă într-o cascadă lină şi monotonă care curge constant şi ajunge să devină doar fundalul unui stop-cadru, al cărui personaj principal e câinele. Sau vulpea.
Era vulpe sau era câine.
Ca şi cum ar conta pentru cineva. Vede sufletul câinelui, zburând calm pe lângă maşină şi automat apasă butonul care închide geamul. I s-a făcut frig. Ciudat. E încă vară. N-ar trebui să-i fie frig la douăzeci de grade. Dar eu îi văd pielea de pe mână, pe care sute de puncte mici i-au apărut din senin. Asfaltul se luminează mai tare sub lumina felinarelor care au apărut de nicăieri. Aici le-or fi pus hoţii ăia la loc. Vede indicatorul care îi spune că trebuie să vireze la stânga, dacă vrea să ajungă între coapsele nebunei. Dar nu mai vrea nimic în clipa asta. Vrea doar să nu-şi mai simtă inima bătând să-i spargă pieptul. Vrea doar să-şi poată folosi mâinile, fără ca ele să tremure neîncetat. Un indicator îi arată că ar trebui să ruleze cu cinci kilometri la oră, iar el se uită la vitezometru şi-şi dă seama că respectă întocmai legea scrisă pe tăbliţa rotundă. Pe dreapta, apar literele de neon care anunţă numele hotelului. În stânga literelor sunt trei stele de neon. În dreapta literelor sunt încă trei stele de neon. Ia uite. Şase stele. Le-am mai văzut eu pe undeva, mai devreme. Te-ai scos, bătrâne. Probabil că ăştia-ţi fac masaj cu miere şi cu ciocolată. Nu m-a auzit. E tot în lumea lui, acolo. În lumea celor cu mâini tremurânde. Intră în parcarea hotelului şi opreşte motorul maşinii. Ascultă liniştea. Deschide portiera şi iar ascultă liniştea. Noua linişte e puţin bruiată de activitatea nocturnă a câtorva mii de gâze, nepăsătoare în faţa morţii recente a câinelui. Parcarea e aproape pustie. Cred că e un lucru normal la sfârşit de sezon. Coboară din maşină şi trânteşte portiera. Apasă butonul de pe cheie şi aude zgomotul care anunţă că toate portierele maşinii sunt blocate. He he. M-a închis înăuntru. Credea că poate să scape de mine. Aici sunt, moşule. Am şperaclu cu toate combinaţiile, puiule. Merge spre hotel. Se face că nu mă aude. Mă ţin după el. Ia să văd şi eu, neamule, un hotel de şase stele. Pereţii parterului sunt de sticlă. Omul care a coborât din lună observă holul mare al hotelului. Recepţionerul stă tolănit pe o canapea şi se uită la fotbaliştii care aleargă pe ecranul televizorului agăţat pe perete. Recepţionerul nu e singur. Trei bărbaţi tineri şi graşi stau pe canapeaua și pe fotoliile din hol şi privesc spre acelaşi ecran şi spre aceiaşi fotbalişti în culori. Toţi cei patru bărbaţi comentează mişcările fotbaliştilor şi nu-l văd pe omul care se opreşte la un metru de uşa de sticlă. Îşi scoate celularul şi apelează numărul nebunei. Nebuna răspunde imediat. La ce etaj ai zis, întreabă omul, împingând cu degetele în abţibildul lipit de uşa de sticlă. Pe abţibild scrie push. La unu, spune nebuna, sugrumată de emoţie. Apoi înghite în sec şi îngaimă ai venit. Eşti aici. Iar omul mormăie da. Deschide uşa că urc acuma. Simte cum privirile curioase ale celor patru microbişti îl scanează de sus până jos. Și-a acoperit urechea stângă cu mâna care ţine celularul. Ştie că cei patru bărbaţi nu-i pot vedea clar faţa. N-au cum să-i desluşească fizionomia. Aşa că nici unul dintre ei n-o să spună bă. Io l-am văzut pă ăsta într-o revistă. Ieri. E doar un turist anonim. E nimeni cu acte. A trecut prea repede prin hol. Recepţionerul nici n-a avut timp să-și dea seama că ar fi fost îndreptăţit să-l întrebe unde merge. Ba nu. Ar fi avut chiar obligaţia să facă asta. Dar turistul anonim a dispărut deja pe scări. Recepţionerul îşi întoarce iarăşi ochii spre ecran, şi prin ochii lui trece o umbră de dezamăgire. Ca şi cum şi-ar înţelege propria poziţie şi mediocritate în lumea înconjurătoare. Apoi umbra asta dispare, în timp ce ochii recepţionerului văd cu încetinitorul reluarea unei faze spectaculoase, filmată în high definition. Iar eu trec pe lângă el şi-i spun ai încercat să te remarci. E bine. Bravo ţie. Îmi pare rău. Dar nu eşti decât un figurant. Mă uit şi la ceilalţi trei burtoşi. Iar voi sunteţi chiar invizibili. Ruşine. Puteaţi să ieșiți puțin în față, dar aţi pierdut momentul. Hai. Go back to your lousy little life. Toţi patru se holbează la mine ca la maşini străine. Probabil că nici unul dintre ei nu ştie engleză. N-am timp să-i învăţ, fiindcă am totuşi nişte protagonişti în plină desfăşurare a acţiunii.
O zbughesc pe scări. Sunt treizeci de trepte. Dar eu le urc dintr-un salt şi îl ajung din urmă pe turistul meu căzut din lună. Nebuna stă în pragul uşii deschise. Cred că e foarte aproape de infarct. Turistul-cosmonaut merge hotărât spre uşă şi intră în apartament, în timp ce nebuna se retrage uşor. Apoi nebuna îmi închide uşa în nas şi o încuie. Mă fac mic-mic ca o monedă de un cent şi subţire ca o foiţă de ţigară şi intru pe gaura cheii. Turistul a redevenit actor. Vede patul şi se trânteşte pe el. Îşi freacă ochii. Fruntea. Nasul. Apoi mâinile lui se relaxează încet şi el rămâne nemișcat, privind drept înainte. Nu vede obiectele din cameră. Se uită prin ele. Rosteşte încet şi clar am omorât un câine. Nebuna a rămas în picioare şi tot ce poate gândi e a venit şi e aici. Acum aude cu întârziere şi procesează cuvintele am omorât un câine, iar mintea ei nu le găseşte sensul. Cuvintele astea nu au vreun rost în decorul ăsta şi în momentul ăsta. Cuvintele astea sunt din alt film. Nebuna vrea să înţeleagă şi nu poate. Rămâne nemişcată lângă tocul uşii care dă spre hol. Actorul din lună privește drept în faţa lui, iar ochii lui se uită nicăieri, în timp ce nebuna şi-l imaginează omorând în bătaie un câine mic şi neputincios. Cu pumnii şi cu picioarele. Câinele e tare neajutorat. Un chihuahua sau ceva prin zona asta de bibelou de pus pe mileu. Câinele nici nu se mai vede, pentru că el l-a zdrobit, l-a făcut una cu pământul. Iar nebuna nu înţelege de ce el a trebuit să-l omoare. Nu înţelege dacă în spatele cuvintelor lui există vreun mesaj ascuns. Poate că există.
M-am îndrăgostit de un bărbat care omoară câini. Poate că o să-mi ceară să omor şi eu câini. Poate că asta îi place lui. Poate că asta e fantezia lui ascunsă. Iese noaptea pe străzi şi omoară câini. Poate că o să îmi ceară să-l ajut atunci când omoară câini. Am s-o fac. Am să fac orice îmi cere.
Actorul ucigaș întoarce privirea peste umăr şi se uită lung la nebună. Pare că de-abia acum o descoperă.
A. Erai şi tu aici. Cine-oi mai fi şi tu.
Nebuna nu poate să scoată nici un sunet. Ştie că, dacă o să înceapă o frază, o să se bâlbâie şi n-o s-o poată duce la capăt.
Braţele ucigaşului de câini pe trupul meu.
Câteva secunde trec repede prin cameră, ștergându-și mâinile de sânge.
Omul din lună care a omorât un câine se lasă încet pe spate. Închide ochii.
Nu ştiu de ce sunt aici. Nu ştiu de ce trebuie să mă culc cu femeia asta. Nu ştiu de ce am vrut asta. Nu cred că am nevoie acum de asta.
Gândul se clonează şi revine obsedant în alte şi alte forme, şi el simte şi ştie că femeia speriată care a rămas în hol se uită la el. Își ține ochii închiși, dar ştie că femeia e chiar acolo şi ştie că femeia stă exact în poziţia în care el o simte şi o ştie, pentru că muţenia ei vorbeşte de la sine şi îi trădează teama care i-a înstăpânit fiinţa. Nebuna e foarte derutată. Nu mai înţelege ce vrea de la ea omul ăsta din lună. Omul ăsta care omoară câini pe pământ. Omul ăsta pe care-l iubeşte cu o patimă de negăsit în romanele uitate în tren sau în telenovelele uitate în secunda în care începe publicitatea. Nu mai ştie nici măcar ce vrea ea de la omul ăsta.
Vreau să plece. Și vreau să mă gândesc la el aşa cum îl ştiu eu, aşa cum mi-l ştiu doar eu şi aşa cum îl vreau eu să fie.
Nu ştie dacă să intre sau nu în dormitorul în care ucigaşul de câini stă întins pe pat. Bărbatul ăsta tocmai a ucis un câine. Poate fi o ameninţare pentru viaţa ei. Apoi în mintea ei apare un gând pur. Un gând care sună cristalin. Ca o cutiuță muzicală din camera unui băiețel de cinci ani. Din aia care cântă la infinit Fur Elise, dacă ai răbdare să-i întorci arcul la infinit.
La ce bun viaţa asta, dacă nu-i dai voie ucigaşului de câini să te îmbrăţişeze şi să-ţi frământe trupul cu mâinile lui pătate de sânge proaspăt.
Intră în dormitor şi se aşează timid lângă bărbatul care stă cu o mână lungită pe lângă corp, în timp ce cu cealaltă îşi masează fruntea. Vede cum pieptul bărbatului se ridică şi se coboară uşor. Îi simte respiraţia. Are un gând negru.
Cuţit.
Da. Un cuţit ar putea schimba asta. Un cuţit ar putea schimba tot. Un cuţit înfipt în sternul bărbatului ar anula monotonia ritmului respiraţiei lui. Iar bărbatul ucigaş de câini întinde brusc spre ea mâna inertă şi spune scurt hai încoace. Cuţitul se dizolvă într-un minuscul foc de artificii. Nebuna ezită doar câteva clipe. Apoi se cuibăreşte la pieptul ucigaşului din lună, a cărui mână dreaptă o îmbrăţişează protector. Mâna stângă nu vrea să participe la actul de tandreţe. Mâna stângă rămâne pe fruntea bărbatului şi-i masează în continuare cele câteva riduri orizontale. Iar mâna dreaptă începe să mângâie uşor umărul nebunei. Mângâierea conţine o detaşare perfectă. Gestul e aproape mecanic. Robotic. Porii nebunei se înfioară şi mintea ei nu-şi poate explica forţa care o subjugă, în ciuda faptului că ea înţelege că mâna o mângâie mecanic robotic, iar fiorul îi zguduie subtil toată fiinţa, şi carnea ei răspunde prezent în mii de locuri ascunse, şi toate locurile trimit săgeţi scurte care converg şi se întâlnesc în centrul plexului solar, iar de acolo coboară lin spre vaginul ei care se umezeşte brusc şi spre anusul ei care devine inflamat şi dureros şi nebuna nu mai gândeşte nimic în timp ce capul ei se lasă într-o parte şi buzele ei caută gura bărbatului ucigaş de câini. Bărbatul simte răsuflarea nebunei aproape de bărbia lui şi imediat capul lui se înalţă şi evită contactul intim, în timp ce împinge trupul femeii spre în jos, reuşind astfel să o facă mai mică în ochii lui şi în ochii ei. Nebuna ar vrea să riposteze, dar gândurile ei nu mai sunt gânduri acum. Gândurile ei sunt doar lavă fierbinte care-i curge printre picioare. Mintea ei păstrează totuşi o fărâmă de luciditate, care o ajută să înţeleagă mesajul evident. Aşa că nebuna nu mai comentează gestul bărbatului în nici un fel şi se supune. Mâna ei găseşte repede sexul deja tare al ucigaşului de câini şi mâna ei începe să mângâie sexul care palpită şi care vrea să rupă ţesătura pantalonilor de in. Omul din lună uită câinele. Uită toate întrebările fără răspuns la care ar trebui să răspundă. Nu se mai simte ucigaş de câini, pentru că acum nu mai există niciun câine pe planetă. Simte cum sexul lui o domină pe femeia de lângă el şi brusc, femeia asta nu mai e inutilă ca până mai adineauri şi brusc, femeia asta capătă o logică şi o întrebuinţare şi mâna lui stângă pleacă de la frunte şi coboară spre buzunarul de la spate al pantalonilor. Mâna stângă scoate prezervativul pătrat, în timp ce mâna lui dreaptă se desprinde brutal de gâtul femeii şi cele două mâini se întâlnesc şi-şi unesc forţele ca să rupă împreună ambalajul protector, şi mâna dreaptă scoate bucata de plastic alunecos, şi mâna stângă aruncă ambalajul inutil, şi mâna dreaptă ţine prezervativul între două degete, în timp ce toate celelalte opt degete se luptă cu pantalonii de in şi reuşesc să-i îndepărteze, şi apoi tot trupul lui se mişcă şi îşi modifică poziţia, iar plasticul protector îşi găseşte locul potrivit. Apoi mâinile apucă trupul nebunei şi îl întorc fără menajamente pe burtă. Nebuna nu poate să riposteze. E doar o păpuşă fără putere în mâinile unui ucigaş de câini. Mâinile se luptă cu fusta scurtă şi apoi rup chiloţii simbolici. Mâna dreaptă îşi întoarce căuşul palmei spre cer, şi din cer cad zece mililitri de salivă. Pe care mâna îi prinde cu dexteritate. Apoi mâna se apropie şi umezeşte redundant sexul deja ud al nebunei. Mâna stângă apare complice. Ambele mâini deschid larg fesele nebunei, în timp ce sexul bărbatului care ucide fără milă câini intră brusc şi total în vaginul cald. Iar apoi fiecare rămâne cu gândurile lui. Sau ce-a mai rămas din ele. Gândurile sunt acum mii de minuscule şocuri electrice care provoacă tot atâtea scurtcircuite în cele două creiere care le gândesc.
Trec câteva minute, care-și acoperă ochii cu mâinile, discret.
Bărbatul care a ucis un câine sau mai mulţi se încordează şi geme, în timp ce femeia cea nebună urlă mut un singur gând imaterial şi deloc concret şi atât de neclar, încât nici măcar ea nu e în stare să apuce gândul ăsta şi să-l privească drept în faţă.
A căzut peste mine. Răsuflarea lui pe ceafa mea. Greutatea trupului lui pe spatele meu. Sunt a ta. Respiră. Respiră. Respiră. Unu doi trei patru unu doi trei patru nouă zece unşpe doişpe. Unde sunt. Sunt aici. E aici.
Greutatea dispare brusc, pentru că bărbatul s-a ridicat. Nebuna respiră în continuare, în timp ce stă cu ochii închişi şi aude zgomotul apei care curge în baie. Încearcă să prelungească clipa asta, care trece în ralanti, ținând în mâini o inimă roșie, de cauciuc, învelită într-un prezervativ folosit.
El e acolo. În baie. La doar câţiva metri de mine.
Nebuna vrea să transforme clipa asta în altceva. Vrea s-o prefacă în ore şi zile şi ani şi sute de ani, în care să nu se întâmple nimic, în afară de tot ce se întâmplă chiar acum. Atât de simplu şi atât de banal. Secundele astea repetate la infinit. Într-o buclă temporală fără ieşire. Ea stă pe burtă în penumbra unei camere străine. El e în baie şi trupul lui e stropit de apă caldă şi curată. Şi totul curge la infinit.
Asta e tot ce vreau. Asta e tot ce cer. Nimic mai mult. Nu-mi mai trebuie altceva.
Călătoria în altă dimensiune se întrerupe. Bărbatul iese din baie şi începe să-şi caute hainele. Timpul se comprimă. Acum e deja îmbrăcat. Stă sprijinit de tocul uşii dormitorului şi o priveşte. Nebuna se întoarce şi-l priveşte şi vede că nu are ce vedea, pentru că faţa bărbatului e complet neagră. Lumina din hol e în spatele lui şi întunericul din dormitor îi ascunde trăsăturile. Iar nebuna nu trebuie să-i vadă faţa ca să ştie ce gândeşte. Bărbatul ucigaş de câini e la urma urmei doar un actor. Iar actorii sunt, prin natura meseriei lor, atât de expresivi. Limbajul trupului bărbatului e atât de coerent. Felul în care umărul lui sprijină tocul uşii emană atâta plictiseală, atâta răceală. Poate că cea mai evidentă e oboseala. Nebuna renunţă să mai analizeze silueta fără chip care o priveşte şi se dă jos din pat. Pare docilă. Trece cu ochii în pământ pe lângă bărbatul care cu siguranţă repetă vreun rol de personaj misterios, din moment ce fixează în continuare patul gol şi nu spune nimic, şi în timp ce trece pe lângă el, nebuna spune vin imediat, şi în timp ce intră în baie şi dă drumul la duş, cele două cuvinte capătă ecou, şi nebuna se aude de o sută de ori spunând vin imediat vin imediat vin imediat, şi printre zeci de litri de apă care curg pe trupul ei prin sita deasă a duşului, cuvintele se aud clar din nou şi din nou şi din nou, iar omul care a ucis un câine stă în continuare sprijinit de tocul uşii şi aude şi el în acelaşi ecou exact aceleaşi cuvinte, iar cuvintele se repetă din nou şi din nou și din nou, şi brusc, omul îşi schimbă poziţia şi mâna lui dreaptă intră în buzunarul drept de la pantaloni şi degetele lui simt metalul rece al cheii de la maşină.
Pleacă.
Rămâne nemişcat, hipnotizat de gândul eliberator.
Trec zece secunde și fiecare dintre ele ține în mână un mănunchi de dinamită, cu fitilul aprins.
Omul care a trimis un câine în lună se mișcă și acţionează ca un automat, în timp ce-şi dă seama ce e pe cale să facă şi în timp ce-şi dă seama că n-a mai făcut niciodată aşa ceva. Apa din baie se aude curgând şi vin imediat a murit şi pleacă a preluat şefia, şi ochii lui caută rapid prin cameră vreun obiect care îi aparţine şi care nu trebuie să fie uitat în camera asta de hotel, şi apoi el trece cu paşi moi pe lângă uşa băii în care ecoul surd şi mut al gândului femeii spune vin imediat vin imediat vin imediat, şi gândul lui repetă pleacă pleacă pleacă, în timp ce deschide uşa şi iese din cameră şi o închide fără zgomot şi coboară scările şi trece pe lângă bărbaţii de la recepţie care nici nu-l mai bagă în seamă şi apasă butonul care deschide portierele maşinii şi pune cheia în contact şi pune schimbătorul de viteze în marşarier şi face câteva manevre precise şi apoi demarează fără grabă. Mâna lui se întinde şi apasă butonul on-off al CD-playerului, iar liniştea nopţii e curmată de Massive Attack, care cântă aceeaşi melodie îndeajuns de obsedantă ca să concureze cu pleacă pleacă pleacă, şi imediat un gând sec şi fără ecou îi spune am plecat, şi apoi tot ce rămâne e lumina farurilor şi o linişte interioară crescândă şi un sentiment de bine şi de pace totală.
(Romantic Porno. Editura Humanitas. 2011.)